Stilul aluziv

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.

– Folosirea stilului aluziv este un procedeu la fel de neliterar ca punerea de bancnote între paginile cărților?
– Da. Pentru că se adresează nu sensibilității estetice a cititorilor, ci vanității lor, în plus, când aluziile se referă la sexualitate sau la putere, intervine și plăcerea de a desființa – fie și temporar, în spațiul lecturii – o interdicție. Este o plăcere analizată pe larg de Freud. Ea se asociază foarte bine cu vanitatea, deoarece cititorii se simt invitați la un fel de îndeletnicire conspirativă. Dacă ar veni cineva și le-ar propune, prin semne misterioase, să meargă împreună la un club de noapte, cu pocker și streap-tease, sentimentul ar fi de aceeași natură.
– Și ce propui? Să renunțăm la stilul aluziv, căruia i se datorează atâtea capodopere, de la povestirile lui Boccaccio și până la Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă, de la Roșu și negru de Stendhal și până la romanele “obsedantului deceniu” din literatura română contemporană?
– Autorii menționați de tine nu mizează totul pe stilul aluziv. Dacă ar fi așa… textele lor nu ar avea valoare. Excepție face, poate, Moș Nichifor Coțcariul, unde s-a identificat, într-adevăr, o artă a echivocului. Însă Ion Creangă transformă totul într-un joc verbal, într-o spectaculoasă jonglerie cu sensurile cuvintelor, care prin ea însăși ne încântă. Cât privește romanele “obsedantului deceniu”, ca și alte romane, parabolice sau cu cheie, din literatura noastră de dinainte de 1989, trebuie să ne împăcăm cu gândul că multe dintre ele nu mai rezistă.
– Susțin, totuși, că stilul aluziv este compatibil și cu literatura bună. Mă gândesc, de pildă, la poezia simbolistă.
– Da, numai că în acest caz stilul aluziv are cu totul altă funcție. Scriitorul îl folosește nu pentru a-l flata pe cititor, ci pentru a da reprezentării un caracter difuz. Contururile ferme sunt simpliste. Când totul rămâne însă în regimul virtualității, când în mintea cititorului se configurează mai multe posibilități de completare a tabloului doar schițat, dar nici una nu se impune definitiv, forța expresivă a poeziei se amplifică. Cu alte cuvinte, dacă faci aluzie la ceva precis, care poate fi numit, te situezi în afara literaturii (ca și cum ai folosi o limbă străină și îl măgulești pe cititor dându-i posibilitatea să demonstreze că o cunoaște și el). Dar dacă faci aluzie la ceva imprecis, la ceva care nu poate fi decât aproximat, procedeul capătă îndreptățire din punct de vedere artistic.

*

– Vorbești cu prea multă siguranță despre ceea ce este îndreptățit și ceea ce nu este îndreptățit din punct de vedere artistic. Parcă te-ai afla în posesia unui instrument teoretic infailibil…
– Nu există un asemenea instrument. Dar o idee, fie și vagă, despre natura artei oricum avem.
– Nu cred. Uite, sunt dispus să-ți ofer un premiu dacă găsești o asemănare între mersul unei balerine în vârful picioarelor și un poem despre urletul lupilor.
– De ce ții neapărat să existe o asemănare?
– Pentru că și într-un caz, și în celălalt vorbim despre “artă”. Rațional, nu vedem o similitudine între ele și totuși, intuitiv, le identificăm ca aparținând aceleiași categorii.
– Intuitiv înseamnă de multe ori pe baza unui raționament subînțeles sau uitat.
– Și crezi că am putea scoate la lumină acest raționament? Poate că încă n-ai realizat dificultatea problemei. Să-ți mai dau și alte exemple. Numim “artă” și succesiunea de poliedre romboidale din Coloana infinitului a lui Constantin Brâncuși, și dialogul absurd din Căldură mare de I. L. Caragiale, și apariția unui ceas fără limbi în filmul Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman. Ce anume unește aceste manifestări incongruente?
– Au un sens comun: sunt acte de imitare a realității.

ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com