TOPGALERII/ Expo Quiz

O expozitie artistica desemneaza, in mod traditional, spatiul si timpul in care niste obiecte de arta (picturi, desene, fotografii, sculpturi, instalatii, video, sunete, performances) intalnesc un public. Expozitia curenta este inteleasa, indeobste, ca o antologie artistica temporara, spre deosebire de expozitia permanenta. Exista expozitii de grup si expozitii individuale, expozitii itinerante, expozitii tematice, iar expunerea se poate face fie in institutii specializate (muzee, centre artistice), in galerii private (unde operele pot fi achizitionate) sau in locuri a caror destinatie principala nu este nici prezentarea, nici vanzarea de arta (restaurante, baruri, holuri de intreprinderi, primarii, teatre etc.). Practica expozitiilor de arta dateaza din 1673, an cand Academia regala de pictura si sculptura din Franta a deschis prima sa expozitie semipublica de opere artistice. A fost inceputul unui tip special de expozitie regulata, in care orice artist isi putea oferi operele spre expunere. Ar trebui poate inteles din acest detaliu ca o expozitie, de orice fel ar fi ea, prilejuieste nu doar intalnirea dintre public si opera, ci si un dialog intre artist si publicul sau. Expozitia nu este doar o sucursala a catharsis-ului, ci si un act de cunoastere, de clasificare si de evaluare. Expozitia reprezinta semnatura unui artist sau o colectie de semnaturi. Este o carte pe coperta careia, inainte de titlu, este trecut numele autorului (autorilor). Am pus laolata toate aceste informatii (fastidioase, fara doar si poate, pentru multi dintre citirorii nostri), doar spre a exprima nedumerirea, flagranta, pe care mi-a suscitat-o recentul Salon de arte vizuale (Salonul de iarna), organizat in holul si la etajul intai al Palatului Sutu de catre UAP si Andrei Romocean (expozitia este deschisa pana in data de 21 ianuarie, a.c.). O expozitie ampla, cu multe si variate (pana la incongruenta) lucrari. Poate insa ca primul criteriu de coercoeziune al unui Salon de acest tip este chiar diversitatea, asa incat sa nu cartim prea tare. Ce deranjeaza si martirizeaza intelegerea noastra este faptul ca mai mult de jumatate dintre exponate nu au titlu si o eticheta care sa precizeze numele autorului. Iata un, sa zicem, Mircea Roman. Dar o fi chiar Mircea Roman sau vreun emul? Costin Ionita, un sculptor de mare talent, prezent cu o piesa statuara dramatica, si-a lasat, siret, cartea de vizita la bral personajului sau (vezi foto 2). Daca asocierea este aici hilara, in cazul lui Daniel Craciun, care a revenit cu pixul peste eticheta tiparita, lucrurile nasc perplexitate (vezi foto 3). E oare vorba despre work in progress? Sau a venit autorul la umbra noptii sa schimbe titlul sub lovitura unei inspiratii de moment? La ceilalti, trebuie mers pe bajbaite: recunoastem un Bradean (chiar daca atipic, in sensul recursului la o ironie pe care nu i-o stiam – figura centrala a tabloului este o bovina solemna, asezata intr-o postura uman-cogitativa – vezi foto 4), un Breza plin de astutie si fascinat de detaliul fantast (vezi foto 5), un Horatiu Malaele cu linie pura, agila si sigura (foto 6) si o sumedenie de sculpturi (segmentul cel mai consistent al expozitiei) in care, alaturi de “lemnele” robuste ale unui Alexandru Papuc (foto 7) sau deja evocatului Costin Ionita, rapesc privirea, prin spectacularul cromatic, Mihai Topescu (foto 1), Dumitru Cozma (foto 8) sau Catalin Udrea (foto 9). Pentru ceilalti, al caror blazon nu a intrat in heraldica recunoscuta si recognoscibila, trebuie sa ghicim. De fapt, expozitia asta este: un imens quiz, o sarada frumoasa cu creatori anonimi, anonimi plini de har, care fac vizibila vistieria de creativitate din spatiul plasticii romanesti actuale. Nu e cam putin pentru un Salon de arte vizuale la inceputul mileniului III? Vise acvatice si tristeti colinare Caminul Artei. La parter, tablouri in stiluri diferite, cu marimi si tematici variate. Poate fi o colectie cu vanzare a unei galerii UAP. De fapt, e o alta expozitie care sufera de aceeasi meteahna ca si aceea de la palatul Sutu. Nu stim cine sunt autorii, ce titluri poarta tablourile. Daca la precedenta puteam recunoaste niste “griffes”, aici ceata este totala. Intrebare timida, spre lamurire, adresata doamnei (amabila, prevenitoare), care pastoreste simezele. Aflu ca este vorba despre niste oferte picturale ale celor mai recent admisi membri in UAP. Sa fie primiti! La etaj, sub acelasi acoperis institutional, descopar, in sfarsit, o expozitie care isi merita numele. Ecaterina (Tina) Popa (n. in 1942), doamna din Dealul Malului (Valcea), si-a deschis prima personala la Bucuresti, dupa zeci de participari expozitionale in alte colturi ale tarii si in strainatate (personale in Franta, Belgia, Austria, China, Germania…). O artista cu o activitate prodigioasa, atat in sensul propriilor cautari picturale, cat si in acela al promovarii generoase a talentelor reale din breasla: domnia sa a initiat, patronat si organizat, in circa sase editii, simpozionul national de pictura “Dealul Malului”, tabara de creatie si spatiu de dialog critic cu un profil singular in peisajul nostru cultural, pentru care si-a pus la dispozitie atat resursele de ingeniozitate cat si propria locuinta.

Aici, la Caminul Artei etaj, Tina Popa a alaturat cateva dintre creatiile ultimilor ani (foto 10 – 12) . O stranie senzatie de confort (dupa intalnirea cu catalogul de sala) vine sa completeze aerul echilibrat al sintezei si ideea de durabil artistic al exponatelor. Fara sa fie sofisticata la nivelul expresiei, ea pare ca detine, precum maestrii stravechi, secrete de fabricatie. Nu la nivelul prafului care compune culoarea, nici al ductului, ci al compozitiei, care, credem, reprezinta singurul subiect (chiar si in panzele figurative) al tablourilor sale. Culorile, adesea pufoase si evanescente ca la Redon, se straduiesc parca sa captureze niste vise dinainte de trezire. Iar ochiul mintii care le vede si apoi le asterne pe suport material e agitat de un REM pregatit sa devina nostalgic. Viziuni acvatice (care, prin tehnica decalcomaniei, evoca miscarea in ralenti a unor plante de adancime) se intersecteaza cu fulguratii abstracte ce aduc in memorie simfonismul cromatic autumnal al dealurilor valcene. In toate lucrarile, culoarea se misca (si, poate, aici se afla de punctul intalnire al tuturor creatiilor Tinei Popa), are ritmul si pulsiunea unui organism de sine statator, sugereaza mobilitatea viului (unde “viu” poate insemna si tremurul vantului si lunecarea apei), dar si teama de incremenire care, probabil, ii face pe paleontologi sa-si imagineze fosilele ca pe niste adieri ale posibilului.