TOPGALERII/ O artistă cu aripi ce-i slujesc drept mâini

Muzeul Suțu găzduiește o retrospectivă de zile mari (insă pentru incă puține zile de-acum inainte, până pe 31 martie, așa că grăbiți-vă!). Curator, amfitrion și autor al admirabilului album care insoțește piesele de pe simeze: Cristian-Robert Velescu. Vedeta spectacolului: Lili Pancu. O plasticiană dintr-o stirpe rară, cu care am avut privilegiul să fim contemporani (1908-2006), o personalitate cu o longevitate surprinzătoare, atât in ordinea biologicului cât și a vitalității creatoare. Primul drum la Academia de Arte Frumoase din București l-a făcut in trăsură, cum ședea bine unei armonios alcătuite domnișoare din lumea bună, in 1926. Aici i-a avut profesori, intre alții, pe Cecilia Cuțescu-Storck, Ipolit Strâmbu, Jean Alexandru Steriadi, pe Al. Tzigara-Samurcaș (la istoria artei) sau pe Francisc Rainer (cursul de anatomie). Diploma ei de absolvire e semnată, in 1933, de rectorul Academiei, Camil Ressu. Coborârea in biografie n-ar fi insă indeajuns de tulburătoare, dacă n-am pomeni, alături de dascălii artistei, și pe prietenii din aceeași perioadă: Lena Constante, Nutzi Acontz, Ion Vlasiu, Wanda Sachelarie și, oleacă mai târziu, Stephan Roll, Margareta Wechsler Dinu, Cocuța Mica Vernescu, Zoe Ricci… Figuri mitice, printre care se mai strecoară, semnificativ, cu greutate, umbrele lui Mihail Sebastian, Cicerone Teodorescu sau Nicolae Argintescu-Amza. Intre 1929, când expune prima oară la Salonul oficial de desen și gravură și 1993 când, potrivit lui Cristian Velescu, lucrează la Sinaia, realizând “niște desene ferme, inchegate, destinate expunerii” se intinde un arc de mai bine de șaizeci de ani de fericită zăbăvă in fața șevaletului sau a hârtiei de desen. Antologia plastică de azi, de la Muzeul Suțu, incearcă, prin câteva zeci de piese, să restituie aerul acestei neobișnuite aventuri in lumea semnelor grafice, o aventură care, grație neliniștii scormonitoare a artistei este, dacă doriți, și un breviar de istoria artei secolului XX. Asta pentru că, neindoios, compasul stilistic al lui Lili Pancu are o deschidere copleșitoare, ale cărei sensuri se pot rezuma nu doar prin dorința de a asimila modele, ci și, mai ales, printr-un proteism funciar, iluminat de “gaya scienza”. Intre peisajele acuarelate in spiritul lui Raoul Dufy (sau, ca să evocăm o contemporană a artistei, Micaela Eleutheriade), nudurile (datând din 1934) cu accente Wiener Sezession, portretele “pline”, atente la detaliu, de factură Ressu, naturile moarte palladyene sau excursiile moderniste din compozițiile mai târzii, se deschid nu doar infinite posibilități, cât și evantaie intregi de certitudini. Lili Pancu a pictat bine, seducător, in toate tehnicile și manierele pe care le-a abordat, subordonându-și viziunile caleidoscopice unui unic și incontestabil talent. In albumul-catalog care acompaniază expoziția există o secțiune de cronici și texte dedicate artistei. Dintre ele, aș dori să citez câteva. Alăturarea lor, cum se va putea vedea, ne sechestrează intr-un impas fertil. In primul rând, George Oprescu: “In abreviațiunile pe care le intâlnim in desenele sale, partea inteligenței și a voinței mi se pare disproporționată față de cea a sensibilității. Cu alte vorbe, aș dori să se simtă mai mult efortul pictorului, dorința de a urma de aproape un motiv oarecare și mai puțin nevoia de a arăta virtuozitate și brio”. (1936) In același an, Ionel Jianu spune: “Dra Lilly Pancu e un talent tânăr, cu o deosebită sensibilitate…” Peste ani (1943), Ion Frunzetti: “Dincolo de agreabil, prin inteligența tehnicii, pictura drei Pancu rămâne totuși la categoria blândă a artei recepționabile sufletește.” Deci suflet, sensibilitate, sau rațiune, “cap”, tehnică”? Ca intotdeauna când e vorba despre artiști importanți, categorisirea rămâne doar un obligatoriu moft didactic. Lili Pancu zboară peste rafturile bibliotecilor de istoria artei, și se așază, din când in când, acolo unde este mai multă lumină.

Un zbor de aproape un veac, pe care același Ion Frunzetti il descrie intr-o formulă memorabilă: “Dra Lili Pancu are o grație care-i vine de la materialul intrebuințat și de la aripile ce-i slujesc drept mâini…”