TOPGALERII/ Vânzătoarea de curcubee

Îmi amintesc de o poveste plină de tâlc a fermecătoarei, stenicei artiste Ligia Macovei, care, în linii mari, spunea următoarele: studentă fiind, a primit ca temă de atelier executarea unei replici libere (mediul, dacă nu mă înșel, era tapiseria) după un tablou de Picasso. Lipsa lâneturilor adecvate cromatic, sau poate dorința de a jongla cu universul maestrului, au făcut-o să ajungă la o concluzie cutremurătoare, care i-a slujit despre crez o viață întreagă: nicio culoare ori nuanță înlocuitoare nu se potrivea în “duplicat”. Toate cădeau, fără drept de apel, din imagine, reclamând revenirea la culoarea originală. Totul era rostuit să rămână așa cum rânduise geniul spaniolului. Poate, de fapt, chiar asta era esența geniului său.

Mi-am amintit de pilda doamnei Macovei, cu asupra de măsură, văzând, în sala (sălile, de fapt) Brâncuși de la Palatul Parlamentului, expoziția Annei Ravliuc* (o artistă, bănuim, de peste Prut, tânără și frumoasă, dacă e să ne luăm după poza din catalogul expozițional, și deosebit de cochetă căci, nicăieri, nu-și precizează vârsta, ci doar isprăvile artistice, absolut copleșitoare ca număr). Sălile uriașe, greu de umplut până și pentru retrospectiva unui pictor la sfârșit de carieră, sunt dolodora. Pereții gem de lucrări, fiecare culoar al spațiului pus la dispoziție e folosit pentru tablouri, tablouașe, schițe.
O ploaie harnică de culori, de fapt o inundație, produce o ciudată senzație de anxietate. Toate lucrările laolaltă și fiecare în parte folosește (desigur, e doar o impresie) toate culorile din paletă, curcubeul e luat și stors de sensurile înlănțuirii sale și apoi descompus și recompus în simili-curcubee. Amprenta expoziției, dacă e să-i găsim una, este tocmai aceasta: orice culoare ai înlocui din năvala impetuoasă a doamnei Ravliuc, rezultatul ar fi la fel de stimabil precum originalul. Iar originalul e aproape întotdeauna stimabil, în sensul meseriei: desenele sunt corecte, culorile bine întinse, tehnicile multiple și cuminte utilizate, temele vor să rezoneze grav, însă doar ca să flateze cine știe ce gusturi de achizitori proaspăt îmbogățiți.
Când nu sunt pastișe (vezi foto 1, tabloul intitulat “Troika”, și foto 2, celebrul “Caii lui Neptun”, al lui Walter Crane – 1845-1915) sau viziuni puternic pitorești, cu hazaice nurlii și aburi orientali, tablourile sale se împiedică de subiecte “adânci”, tratate comercial, precum această moarte trăgând lehamisită din țigară (foto 3). Problema domniei-sale nu e lipsa de talent, ci, cum se întâmplă uneori, neputința de a-l stăpâni. Industrioasă, trecând de la un stil la altul (foto 4, 5, 6, 7) și de la o temă la alta, cu ușurința mecanică pe care plasticienii, îndeobște, o folosesc spre a-și prepara grundul pentru pânză, Anna Ravliuc își are publicul ei entuziast. Dacă își va afla și criticii judicioși, care să-i domolească ardoarea creativă, are toate șansele să intre pe făgășul artei adevărate.

*) “Shadows of Forgotten Acestors”, expoziție deschisă până pe 31 august 2010