TRADUCERI / O mare Doamnă martoră a istoriei

Simone Signoret (1912-1985) a fost una dintre cele mai mari și mai frumoase actrițe ale secolului XX, prima franțuzoaică onorată cu un Oscar, un Cesar și cu multe alte premii (între care BAFTA și Emmy) pentru rolurile admirabile din câteva filme celebre. Căsătorită cu regizorul Yves Allegret între 1944 și 1949, s-a îndrăgostit de Yves Montand cu care s-a căsătorit în 1950, uniunea durând până la sfârșitul vieții. Memoriile sale, intitulate “Nostalgia nu mai e ce-a fost”* au fost publicate în 1978 și au apărut recent și în limba română, în traducerea Elenei Bulai, la Editura Curtea Veche.

Vorbim în acest număr al Ziarului de Duminică despre această carte de memorii din mai multe motive. Simone Signoret a avut o strălucită carieră internațională, a fost adorată și a cunoscut câteva dintre cele mai importante personalități ale lumii artelor (film, teatru, literatură, pictură) din a doua jumătate a veacului, dar și numeroase personalități politice sau cu un rol deosebit în desfășurarea evenimentelor. A fost o actriță care s-a implicat încă din timpul războiului în acțiuni sociale, spre sfârșitul vieții ajungând să-și neglijeze cariera artistică în favoarea aceleia de militantă pentru cauze umanitare. Dar peste toate – și o dovedesc aceste memorii – a avut un mare talent literar.
Memoriile sale pot fi citite ca un document literar, dar și ca document istoric în același timp. Sunt convingătoare și reușesc să zugrăvească, să învie, cu mai multă forță decât un studiu doct de istorie evenimente petrecute în mai multe decenii, care au influențat sau atins multe destine. Începând cu războiul al doilea mondial, hărțuirea evreilor (tatăl ei era un lingvist evreu francez, fapt pe care ea a fost nevoită să-l ascundă pentru a-și salva viața), activitatea Rezistenței, apoi fascinația comunismului pentru stânga occidentală, îndeosebi franceză, dezamăgirea unora și neîncrederea altora la demascarea crimelor stalinismului, mcchartismul, revoluția din Ungaria înăbușită de tancurile sovietice și multe altele – toate văzute din pespectiva omului simplu și a militantului de stânga, pe care mai niciodată cei cu putere nu-l iau în seamă. Signoret îmbină admirabil istoria mică cu istoria mare.
Yves Montand și Simone Signoret au fost oameni de stânga, fără să fie vreodată și comuniști. “Noiembrie 1956 a zguduit lumea, a ucis la Budapesta și în Suez, a dezamăgit milioane de oameni de bună-credință și a încântat un mare număr de ticăloși. În ceea ce ne privește, pentru Montand și pentru mine, noiembrie 1956 este luna cea mai tristă, cea mai absurdă, cea mai crudă și cea mai instructivă din întreaga noastră viață.” Sunt uimitoare momentele petrecute la sfârșitul lui 1956 în turneul lui Yves Montand din Uniunea Sovietică și cu deosebire masa, care a durat câteva ore, oferită de cei cinci lideri ai țării, în frunte cu Hrușciov, în care Yves Montand și Simone Signoret nu s-au sfiit să le spună cum se vedeau în Occident acțiunile sovietice. Iar Hrușciov a înghițit totul!
Turneul lui Yves Montand din 1956-1957 a cuprins toate țările “lagărului socialist”, inclusiv România, unde intervenția celor doi soți a permis încheierea unei mult amânate căsătorii între o româncă și un francez. “Nu am văzut România – scrie Signoret. Am văzut români. Nu țăranii săraci despre care povestește Panait Istrati. Români din București, pe care nu trebuia să te străduiești prea mult să-i faci să-ți povestească ce vesel era Bucureștiul de altădată. Era un mic Paris. Ei, da! Cu Garda de Fier, cu alianța cu Hitler. La București, rușii nu erau iubiți, ca și la Varșovia. La București, nu hotărâseră ei să devină socialiști.” În câteva rânduri e surprins destinul unei nații.
Nu e singurul moment în care Simone Signoret se referă în memoriile sale la români. Mai amintim pe cel de la pregătirea pentru scenă a “Vrăjitoarelor din Salem”, celebra piesă a lui Arthur Miller. “Din Brooklyn, unde trăia el pe atunci, și de unde nu putea să iasă, pentru că i se retrăsese pașaportul, Miller a încredințat piesa agentului său literar, și astfel, într-o zi, Elvira Popescu ne-a contactat în legătură cu <<o piesă, drrragă domnule, drrrragă doamnă, a unui englez al cărui nume nu-l cunosc, vorrrrbește în ea despre draci și păpuși, e foarrrte frumoasă, traducerea va fi gata săptămana viitoarrre, și voi fi foarte ferrrricită să o citiți și eu să o montez. (…) Să montezi <<Vrăjitoarele>> cu Montand și cu mine în rolurile Proctor-Rosenberg, în plin război rece, într-un teatru imens, era o idee care ținea de nebunia românească a Elvirei și de flerul în afaceri al lui Julien. (…) Nebunia românească a dat roade, flerul în afaceri și el.”
Cartea de memorii este un foarte lung interviu, luat de Maurice Pons, care spune în cuvantul introductiv: “Mai mult decât Istoria, ne interesează viața, cu cortegiul ei de bucurii și necazuri, de spaime și victorii, cu străfulgerările de nebunie și de clarviziune, cu jocurile de umbre și lumini trasând frontiere între provocări și angajamente, pariuri și riscuri. Ne interesează oamenii și măștile care urmează sau intersectează cortegiul și care se numesc, parcă din întâmplare, la fel ca aceia aflați pe prima pagină a ziarelor, Montand, Hrușciov, Tito, Marilyn, Malraux, Overney… Ce de lume am întâlnit în această călătorie!”
Merită, în sfarsit, să recomandăm această carte tuturor celor care fie au trait perioada postbelică, fie au citit atent despre ea pentru că “Nostalgia nu mai e ce-a fost” este una din foarte puținele cărți la sfarsitul căreia exclami, ca în Proust: “Am regăsit timpul pierdut!”

*)Simone Signoret – “Nostalgia nu mai e ce-a fost”. Editura Curtea veche. Traducere din limba franceză de Elena Bulai. Cuvant înainte Maurice Pons.