Trilema politicii financiare: unde se despart ape

Studenții ce trec printr-un curs de economie internațională se întâlnesc cu “trilema” politicii financiare într-o economie deschisă; aceasta spune că autoritățile dintr-o țară nu pot urmări, simultan, atingerea a trei obiective: o politică monetară autonomă (care să fie utilizată în funcție de mișcarea ciclică a economiei), stabilitatea cursului de schimb (care să elimine volatilitatea extremă, ce dăunează relațiilor comerciale și stabilității economiei) și mișcări de capital libere (ce permit mărirea gamei de investiții și ajută la atenuarea unui deficit de resurse interne investiționale). Adică, dacă se dorește menținerea autonomiei politicii monetare trebuie renunțat fie la mișcarea fără restricții a fluxurilor de capital, fie la stabilitatea cursului de schimb. Sau, dacă se doresc stabilitatea cursului de schimb și fluxuri nestânjenite de capital (precum în zona monetară unică, din UE) se renunță la politica monetară autonomă. Fără îndoială că avem de-a face cu o simplificare mare, care nu ține cont de dimensiunea variată a economiilor, de grad lor de deschidere, posibila circulație a mai multor valute în tranzacții interne, statutul unor monede ca valute de rezervă etc. Dar utilitatea analitică a trilemei este evidentă.
Într-un articol recent Gregory Mankiw, fost consilier economic în precedenta administrație republicană din SUA, face o paralelă între operaționalizarea politicii economice externe americane și cea a țărilor din UE în raport de această trilemă (“Confronting «trilemma» of global finance”, IHT, 10-11, July, 2010). El arată, printre altele, că SUA au optat cu câteva decenii în urmă la flexibilizarea cursului de schimb al propriei monede dorind să impulsioneze mișcările de capital internaționale. Pe această cale, SUA s-au îndepărtat de logica inițială a aranjamentelor de la Bretton Woods, care prevedea limitarea mișcărilor de capital ca mijloc de a favoriza comerțul internațional și creșterea economică. Aș adăuga eu aici că această decizie a fost impusă și de imposibilitatea ca angajamente militare și de altă natură ale SUA din acea perioadă (a războiului din Vietnam) să fie susținute de legarea fixă a dolarului de aur. S-a văzut atunci care este privilegiul (de a tipări monedă) al unei superputeri ce furnizează moneda de rezervă pentru țările lumii. Crearea euro, așa cum este menționat mai sus, înseamnă o renunțare la suveranitatea asupra policii monetare cu miză pe avantajele stabilității cursului de schimb și ale mișcărilor de capital. China, ce are o economie emergentă cu impact global, a folosit relativa stabilitate a cursului de schimb ca mijloc de a-și stimula exporturile și a crea avantaje comparative limitând totodată fluxurile de capital. Adică a practicat o politică frecvent întâlnită în Asia și învățând din lecțiile crizei de acum un deceniu, când mișcări necontrolate de capital au provocat haos economic în mai multe țări din acea regiune. Mankiw este de opinia că circumstanțe variate induc opțiuni diferite.
Ceea ce cred că omite să spună Mankiw este că dimensiunea economiei americane, dependența sa considerabil mai mică de export și import și statutul de monedă de rezervă al dolarului SUA au facilitat decizia de acum câteva decenii (de rupere a dolarului de aur, prin obligația de convertibilitate la o anumită paritate). În Europa, introducerea euro a fost și o decizie politică, mizându-se, de către unii, pe o impulsionare a convergenței economice reale. Ceea ce nu s-a petrecut în suficientă măsură, mai cu seamă între țările din flancul nordic și cele din flancul sudic. Paul Krugman, cu ani în urmă, a anticipat o asemenea evoluție pornind de la teoria manchiurilor industriale, a specializării în Europa pa baza unor avantaje comparative și a efectelor de aglomerare (Geography and Trade, MIT Press, 1991); aș adăuga eu, în lipsa unor politici industriale care să atenueze mari disparități regionale, ceea ce politica de dezvoltare regională a UE nu s-a dovedit capabilă a înfăptui. Criza actuală din zona euro a revelat și efectele negative ale unei alocări a resurselor defectuoase în țări sudice, acolo unde investiții masive s-au făcut către sectoare care nu produc bunuri și servicii “comercializabile” (tradeables). Iar aceasta s-a văzut în mod flagrant pe fondul crizei, când prăbușirea producției a fost inevitabilă după avântul (boom-ul) nesustenabil din anii premergători crizei. Cum în zona UE nu este posibilă restricționarea mișcărilor de capital, politica prudențială a unor bănci centrale a fost sever amputată –chiar dacă banca centrală a Spaniei a recurs la un “dynamic provisioning”, prin care a impus băncilor spaniole să acumuleze rezerve în anii de creștere economică înaltă. Dar aceste rezerve s-au dovedit insuficiente când criza a lovit o economie ce avea o dinamică vulnerabilă. Băncile au de suferit întrucât producția s-a prăbușit și cu ea și veniturile bugetului public. Spania a progresat mult după intrarea în UE, dar și-a creat și vulnerabilități majore având originea în alocarea sub-optimală a resurselor. Menționez cazul spaniol întrucât el are similitudini cu situația noastră. România nu are o datorie publică mare după standarde europene. Dar creșterea economică autohtonă a fost nesustenbilă, bazată pe împrumuturi externe pe termen scurt și cu orientarea resurselor către sectoare ce deservesc consumul.
UE are un handicap mare față de SUA. Moneda unică nu beneficiază de aranjamente de ordin fiscal corespunzatoare. Unii fac o analogie cu SUA în acest sens relevând că precum țări din zona euro, și state americane au deficite bugetare mari. Recent, la o conferință la Pisa (în Italia), profesorul Richard Cooper a făcut această observație. Dar el și alții, în opinia mea, subestimează importanța a doi factori esențiali. În SUA, statul federal poate, la nevoie, să facă transferuri fiscale pentru a salva bugete locale. În UE (în UME), procedurile sunt infinit mai complicate. În fapt aranjamentele din UM interzic transferuri fiscale de la o țară la alta. Mai mult, coordonarea politicilor economice din UE (UME) este foarte mult îngreunată de lipsa unor aranjamente privind împărțirea poverii în caz de eșec al unui grup bancar cu operațiuni transfrontaliere, al bugetului unei țări membre a Uniunii. De aceea a fost așa de complicat crearea facilității financiare pentru Grecia.
România se confruntă și ea cu această trilemă. Are o politică monetară autonomă și un curs de schimb flexibil, fiind, în același timp, obligată de funcționarea UE să permită deplina mișcare a capitalului; are o economie puternic euroizată, care creează riscuri. De asemenea, alocarea resurselor nu a fost optimă în anii liberalizării contului de capital. Aceasta explică și anvergura căderii producției după 2008 și a veniturilor bugetului public. Avem nevoie de consolidare fiscală, dar și de o regândire a modelului de creștere economică. Utilizarea fondurilor UE trebuie judecată din aceste două perspective.