Ultima seară/ de Angela Marinescu

contextul era deja ruinat, era vară și lumina soarelui, încă plină

de forță, ca abdomenul plat al celui ce știe să se hrănească

numai cu aer, mă încălzea cu grijă, aveam frigul în mine de prea mult

timp pentru a neglija acest aspect

la început m-am plimbat prin vechiul și straniul cartier, mă uitam

numai în jos, atentă, educată intens să fiu pasivă, de către niște

părinți anxioși și slabi din punct de vedere politic,

din punct de vedere moral, devotamentul lor față de copii, atît de

puternic, spunea mai mult decît orice alt gest

spectaculos și cazat în incinte masive

mai tîrziu, am plonjat în grădina din spatele Muzeului Literaturii Române,

cu gîndul să mai ies din carapace, am vorbit cu Doina, plasticiana,

ce bea bere într-o rochie albă și curată

apoi m-am așezat, cu frica în oase, la masa cu mulți poeți, Marian Drăghici,

Paul Vinicius, Ion Mureșan, Eugen Suciu, cu prozatorii Ioan Groșan

și Alexandru VIad și cu o femeie tînără, tăcută, frumoasă ca o plantă

carnivoră ce se odihnește și extrem de înaltă, ce semăna cu

Monica Vitti, căreia i-am făcut o curte nebună

nici nu putea să stea bine pe scaun, de cît de înaltă era.

de-alungul timpului, înconjurați de păsări de curte fără nici o

personalitate, dar și de familiile lor revoltate, poeții noștri s-au

transformat, din aristocrați romantici ce erau, copleșiți de o boală a

secolului destul de cunoscută, în agenți străini ce nu mai vor altceva,

decît să dejoace proiecte culturale, ca niște experți

internaționalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării.

neputința era la ea acasă. “cînd ai devenit neputincios, ai atins

perfecțiunea”, le-am spus, cu jumătate de gură, asta numai pentru că, acolo,

în jurul mesei, cei mai mulți sufereau din greu pentru că nu mai

puteau scrie.

s-au recitat cîteva poeme cu gîndul la moarte. s-a băut cu gîndul la

moarte. s-a mîncat cu gîndul la moarte. ne-am jignit cu gîndul la moarte.

într-un tîrziu am plecat, poate a fost ultima seară petrecută

cu frații mei bolnavi și răutăcioși.

un film mut se despică încet pe un perete surd

acum, vara, orașul arată ca o caracatiță strălucind de splendoare

cînd am ajuns aproape de casă, Alexandru, bîlbîitul și handicapatul

mi-a năvălit în creier.

Alexandru, fiule, fratele meu cel mai mic, noi doi suntem o zvastică

făcută din ultimele aspirații ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă

mai crede în puterea solitară a rugăciunii;

melodia de 24 de karate,

degradarea fizică ce se petrece în lumina rece a umbrei ce se destramă,

cenușa rapidă.

pe clapele reci ale pianului mecanic,

al acestei veri, incredibil de albe,

îmi așez

gîtul.

În imagine: Oana Cătălina Ninu, Cosmin Ciotloș și Angela Marinescu. Fotografie de Un Cristian