Volumul Apocalipsa după Marta, integrala cuprinzând poemele de la debutul Martei Petreu, Aduceți verbele, 1981, și până la la Scara lui Iacob, 2006, e un drum al luptei cu sinele din perspectiva “celui deja mort” (privirea în urmă din perspectiva Ideii); o cronologie a conștiinței care lasă să transpară trepte așezate, între altele, peste miturile lui don Juan (Dona Juana) și Faust (Coruri de iarnă pentru Doctor Faustus) sau peste simbolurile biblice.
De la “frageda sudoare a dragostei de sine” din Verba, cu mult-citatul (și care a făcut școală) vers “un poem de dragoste/ e mai adevărat/ decât o noapte de dragoste” (etc.) la măștile viețiimorții din cele mai recente poeme (“moartea și viața iubirea și ura/ împrumutându-și una alteia fața”), drumul e presărat cu “exerciții stilistice” nu totdeauna ușor de citit. Dar care merită atenție mai ales într-o perspectivă a tematicii (de exemplu, “miza pe nimic”, după miza pe dragoste, călătorie, prieteni etc., ca în poemul goethean Ich hab’ mein Sach’ auf Nichts gestellt; sau succesiunea bine gândită a simbolurilor biblice.)Tehnica Martei Petreu e contrastul extrem de dur între fragilitatea sentimentelor (“cu o floare dacă mă atingi/ mă umplu de clopote” – Săptămâna patimilor) și infernul Ideii (“Infernul e numai un ochi lucid care vede”). Poemele sunt comentarii la acest contrast, la întrebarea “Cât putem trăi înfrățiți cu teroarea?”, acul balanței înclinând mai ales spre talgerul lucidității. (Verbul “știu” este unul din preferatele autoarei, venind ca o palmă peste orice încercare de narcotizare: “E dimineață. Știu: urmează o noapte”; “Noi amânăm moartea și teama de moarte/ ba mai mult: o vindecăm – îmi spuneai./ Acum știu: ai greșit”; “Știu: ei vor linge (în visele mele e beznă)/ sarea din lacrimi. Sarea din sânge”; “Știu pentru ce/ acum știu/ pentru ce s-a petrecut această călătorie neclară/ puntea corpului meu între două nimicuri”).
Spinarea mereu gârbovită a celui conștient de păcatul originar (“stau ghemuită în mine ca o fiară la pândă”) se ridică uneori în dialogul cu numit, în bună tradiție catolic-clujeană a adresării religioase, Domine; de fapt, un monolog al ironiei disperate. În general, poeta e atinsă de exotismul verbal al latinismelor, “boală” ardelenească de care nu scapă, iată, nici mințile cele mai moderne. Chiar când spune, pe românește, “Ziua mâniei”, e clar fundalul unui Dies irae care cutremură “carnea muritoare”. Evident, simbolurile apocaliptice abundă (îngeri, aripi, colți, gheare, șerpi, monștri etc.) și în general atmosfera dezolantă face numeroase aluzii la “Cartea lui Daniel” și literatura rabbinică, dar și la – după cum observa deja Mircea Zaciu – limbajul de “răfuială” al Psalmilor arghezieni. De la “freamătul măruntaielor” și strâmtorarea în trupul de tinerețe la focul care arde sub cenușa păcatului (“Stau în mine ca într-o vatră de jar”), de la focul apocaliptic pustiitor la vâltorile și leșiile caustice, de la furtunile nestatorniciei și pământul blestemat la înălțarea spre cetatea Gloriei, totul pare să contribuie la topirea plumbului care acoperă conștiința; dar, ca în Iov, “cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni”. Tot ca în Iov, “bolile mușcă din celule”, “o disperare cu metastaze umple conștiința”, solzii acoperă trupul etc. Cititorul tot speră că această sumbră atmosferă de Vechi Testament se va limpezi spre final, mai ales că un poem oarecum “conclusiv” e intitulat Vârsta senină – dar, nici vorbă… Viațamoartea “vârstei senine” e încă mai crudă, pâinea coaptă în cuptorul suferinței e “frământată cu sodă caustică”, pierderea iluziilor se petrece cu o artă brutală care “mă sculptează mă șlefuiește mă cântă mă scrie/ și-apoi mă bocește ca o țărancă. Amin”. Astfel sculptată, poezia Martei Petreu devine o pecete, iar pecețile nu sunt purtate de oricine; în Apocalipsa, cei aleși poartă pecetea Viului Dumnezeu.