Cristian Bădiliță – Metamorfozele anticristului la Părinții Bisericii. Ediția a doua, revăzută și adăugită. Editura Nemira. Traducere din limba franceză de Teodora Ioniță
Lucrarea are la bază teza de doctorat întocmită la Sorbona, între anii 1997 și 2002, sub îndrumarea doamnei Monique Alexandre, și urmărește metamorfozele Anticristului de la textele Noului Testament până la sinteza lui Teodoret al Cyrului în veacul al V-lea. Preistoria acestei credințe creștine este tratată într-o amplă introducere. La Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), Anticristul are o funcție antieretică și antiiudaică. Pentru Hipolit (veacul al III-lea), el este tiranul sângeros din fruntea ultimului imperiu. Imperiul Roman încarnează Anticristul și katechonul, cel care întârzie sfârșitul lumii. La Origen, dimensiunea metafizică este mai importantă decât dimensiunea eschatologică – Anticristul este „falsul sens“ al Scripturilor. În secolul al V-lea, Augustin propune o interpretare de mare profunzime: fiecare dintre noi poate deveni un „anticrist“ în măsura în care viața noastră intră în contradicție cu învățătura lui Hristos. Lucrarea specialistului recunoscut în anticristologie a fost recompensată cu un important premiu francez. Masiva scriere începe cu un cuvânt înainte în care autorul explică întregul „dosar” și din care vom cita masiv:
«Foarte puțini oameni – inclusiv creștini „practicanți” – mai cred cu adevărat în apariția, la sfârșitul istoriei, a unui personaj, pe jumătate real, pe jumătate fabulos, așa cum este descris de majoritatea Părinților Bisericii. Imaginea lui însă, remodelată, revalorificată, pusă într-o nouă lumină, continuă să frământe spiritele, mai ales în perioadele tulburi de care istoria modernă nu a fost cruțată. În sânul creștinătății, a avut câștig de cauză interpretarea „colectivă” și alegorică. Anticristul nu mai este conceput ca un personaj individual care își va face apariția pe scena istoriei într-un anumit moment de la sfârșitul veacurilor (deși o atare credință revine în fiecare moment de criză). El este conceput mai curând sub forma unei energii difuze și insidioase care se impregnează încă de pe acum, încet-încet, în trama existenței noastre. Unii îl identifică cu progresul tehnologic și cu dezvoltarea „nesăbuită” a știintei; alții, cu individualismul și pragmatismul modului de viață contemporan; alții, în fine, cu secularismul generalizat al epocii noastre. Astfel, aproape toate fațetele modernității devin manifestări ale unei anticristologii up to date. Înainte de a începe cercetarea noastră în perioada Antichității creștine, se cuvine să abordăm problema semnificației „ultime”, potrivit expresiei lui Paul Tillich, pe care o are mitul de mai bine de două mii de ani. Ce reprezintă el din punct de vedere filozofic?
Examinarea mitului Anticristului este, de fapt, o încercare de regândire, dintr-un unghi inedit, a problemei răului absolut care acționează în istorie. Din unghi imediat, deoarece mitul imaginează, pentru prima dată și hotărâtor, așa cum sublinia Bernard McGinn, răul absolut încarnat într-o ființă umană. Într-adevăr, toate religiile „tradiționale” sau „cosmologice” – potrivit terminologiei istoricilor religiilor – explică prezența răului în lume ca pe un accident divin, față de care ființa umană nu se simte cu nimic vinovată: este cazul religiei grecești sau al hinduismului, pentru a nu invoca decât două exemple. Cea dintâi așază la originea răului muritorilor pasiunile zeilor. Și mai evident, hinduismul asimilează fiecare ființă unui angrenaj cosmic în care orice inițiativă personală este exclusă a priori. Din perspectiva acestor religii „anistorice”, răul se află exclusiv în legătură cu voința divină, iar existența lui rămâne un mister care transpare în evenimentele „naturale” ale vieții: bolile, războiul, cutremurele, inundațiile, seceta, foametea, nerodnicia, moartea. Toate acestea primesc o explicație mitologică; omul ajunge să creadă că era absolut necesar ca ele să se producă în momentul respectiv.
Creștinismul reprezintă o revoluție în raport cu această viziune strict mitologică. Mai întâi, el păstrează din iudaism, mai ales din profetismul iudaic, ideea, atât de importantă, a caracterului sacru al istoriei. Istoria omenirii are un sens, are un obiectiv de atins – în speță, instaurarea domniei mesianice – și, prin chiar acest țel, ea devine sacră. Dumnezeul lui Israel se revelează în această istorie, iar poporul pe care El l-a ales este pe deplin părtaș la planul dumnezeiesc. Apoi, prin credința că Dumnezeu Însuși s-a făcut om în persoana lui Isus, creștinismul duce la extrem acest proces de sacralizare a istoriei. Din punct de vedere creștin, planul mântuirii a fost împlinit, urmând ca întreaga omenire să devină conștientă de aceasta. Așa cum Isus reprezintă Binele absolut întrupat, opusul său, Anticrist, reprezintă întruparea răului absolut în istorie. Prin urmare, din acest moment, confruntarea dintre Bine și Rău se derulează la nivelul istoriei și al temporalității, omul fiind partea integrantă a acestora. Aceasta este, în opinia noastră, marea diferență dintre mitul diavolului și mitul Anticristului. În timp ce primul constituie, într-un anumit fel, o prelungire a viziunii mitologice anistorice a răului, cel de-al doilea depășește evident această viziune – cu câteva excepții de care ne vom ocupa în studiul nostru – propunând o soluție istoricizantă, cu tot ce implică ea în plan intelectual și psihologic. Dacă Cristos a putut să se îmbrace în trup omenesc, Anticristul, la rândul său, are dreptul la existență. Din punct de vedere anticristologic, Răul este o problemă care privește îndeaproape fiecare ființă umană. Fiecare dintre noi este un posibil anticrist, avea să spună fericitul Augustin (Comentariu la epistola întâi a lui Ioan, 3). Această concepție a episcopului Hipponei, adoptată de Occidentul creștin, nu face decât să ducă la extrem viziunea pe care tocmai am conturat-o și care, în raport cu alte religii, credințe și sisteme metafizice, este cu totul nouă.
Faptul că Răul absolut poate fi conceput sub forma unui personaj istoric implică totodată culpabilizarea maximă și responsabilitatea permanentă a ființei umane. Dacă Anticristul reprezintă Răul care lucrează lângă noi, sub ochii noștri sau înlăuntrul nostru, aceasta înseamnă că noi îl putem „opri” (devenind adevărați katechoni) prin mijloace proprii. Dacă apariția sa este menită să pună capăt istoriei, și deci vieții noastre, să facem în așa fel încât această apariție să nu aibă loc. Acesta este, într-un fel, mesajul totdeauna actual al mitului.
De vreme ce am folosit deja, în mai multe rânduri, termenul „mit”, vom încerca să explicăm motivele pentru care îl preferăm celui de „legendă”, ales de Bousset, Jenks și McGinn, în lucrările lor. Pentru istoricii religiilor, „mitul” relatează totdeauna o istorie exemplară și adevărată. Mai precis, arată începutul existenței unui anumit lucru. Din acest punct de vedere, cele mai „originare” mituri sunt cele cosmogonice: cum s-a născut lumea; cum s-a produs răul; cum a apărut civilizația pe pământ și așa mai departe. Condiția primordială pentru ca o istorie să fie considerată mit este să fie verosimilă, altfel spus să existe oameni care să creadă această istorie. Într-adevăr, mitul joacă un rol fundamental în societățile umane tradiționale. Miturile dau sens tuturor activităților cotidiene, ca și tuturor catastrofelor care se pot abate într-un moment sau altul asupra comunităților respective. Tot ele oferă o viziune asupra lumii cu totul autentică și coerentă. Pe scurt, miturile structurează gândirea oricărei civilizații, fie ea tradițională sau modernă; lumea de astăzi este tot atât de plină de mituri (mitul progresului, al tinereții veșnice, al democrației etc.), pe cât era lumea de altădată.
Pe de altă parte, mitul nu rămâne niciodată fixat în expresia sa primară. El se poate schimba, poate suferi modificări, în funcție de contextul special în care se manifestă. În legătură cu aceasta, unii fenomenologi ai religiei vorbesc despre o adevărată „dialectică” a miturilor. Mitul Anticristului, de exemplu, îmbracă diferite forme, în funcție de acela care îl învocă, un creștin din secolul al III-lea, un musulman din secolul al IX-lea sau un protestant din secolul al XVI-lea. Am preferat termenul „mit” celui de „legendă”, în mod deosebit datorită elasticității sale. Credem, într-adevăr, că acesta din urmă, deși pune mai bine în lumină originea și dimensiunea istorică a figurii Anticristului, nu redă totuși întreaga complexitate a fenomenului anticristologic de-a lungul vremii și pierde total din vedere dimensiunea sa metafizică, pe care o considerăm fundamentală. Legenda poate rămâne legată, mai mult sau mai puțin, de contextul său originar, în timp ce mitul are această uimitoare capacitate de metamorfoză și reîntinerire. Mitul are întotdeauna prospețime, noutate, în timp ce legenda este întotdeauna „bătrână”. Legenda devine mit tocmai când se îmbogățeste cu această valoare de arhetip pe care nu o posedă la origine. Ceea ce caracterizează mitul este tocmai capacitatea de a oferi arhetipuri, modele existențiale. Legenda relatează o istorie din trecut, în vreme ce mitul relatează o istorie care produce un efect imediat. În fine, așa cum Sfinții Părinți nu ar fi acceptat să vorbească despre un „mit” al Anticristului, termen căruia i-au atribuit întotdeauna o conotație peiorativă, ar fi respins, din motive ușor de înțeles, și termenul „legendă”, neologism tehnic, de dată foarte recentă. Anticristul este un personaj care face parte, în întregime și profund, din viața lor, permanent modelată de credința creștină. De vreme ce avem de ales între doi termeni, improprii și unul și celălalt, și anume „mit” și „legendă”, considerăm mai potrivit să pornim de la o presupunere de ordin teoretic. Sperăm că această scurtă prezentare justifică îndeajuns adoptarea termenului „mit” în lucrarea de față».
„Cristian Bădiliță înscrie mitul Anticristului într-un cvartet tematic: ideologic, teologic, istoric și exegetic. El răspunde astfel uneia dintre întrebările pe care și le-a propus la începutul cercetării, surprinzând funcția pe care o îndeplinește mitul la fiecare autor în parte. Patrologul arată că motivele pentru care teologii au preferat să elaboreze o anticristologie proprie țin de factori foarte diverși, dintre care probabil doar cel mai important este momentul istoric în care au trăit. În sfârșit, încheindu-și argumentul, autorul consideră ca anticristologia nu suferă un proces evolutiv, ci doar o transformare care ține întotdeauna de contextul istoric în care este inserată. O metamorfozare care începe odată cu Irineu și își consumă astăzi unul dintre avatarurile posibile, însă nu definitive.” – Alin Suciu