De curând, o stimabilă și plină de bune intenții editoare m-a contactat ca să-mi propună o colaborare. Era vorba despre o traducere, iar solicitarea a fost făcută în termeni nu doar politicoși, ci și profesioniști. Mi-a povestit subiectul cărții, mi-a înșirat câteva vorbe despre autor (cvasi-necunoscut la noi) și m-a avertizat în legătură cu gradul de urgență al apariției lucrării. Nu în ultimul rând, mi-a spus, decorându-și discursul cu câteva scuze de circumstanță, că trebuie să dau un test de traducere… Mai precis să transpun în românește niște pagini din cartea ce urma să fie publicată, astfel încât specialiștii editurii să-mi poată evalua competența. Muțenia mea ulterioară nu a însemnat ezitare, nici, Doamne ferește, ofensă (omul își alege colaboratorii, pe banii și prestigiul lui, cum poftește; vrei, bine, nu, uraa și la gară!), ci, pur și simplu, o amorsare a unei suite de amintiri sumbre.
La puțină vreme după evenimentele din decembrie 89, exista la noi, cum se știe, o teribilă frenezie în lumea editorială. Vechile firme, încă de stat, se străduiau să-și lustruiască blazonul, lupii tineri (e un fel impropriu de a-i numi pe cei, destul de vârstnici și îndeobște editori cu state vechi, care voiau să pătrundă rapid pe piața de carte ca particulari) inventau metode noi de a câștiga un public avid de lectură (atunci când nu era doar disponibil, din pricina lipsei de alternative) și de a se impune sigur, fără scrupule și, eventual, pe termen lung. E acea perioadă în care de pe tarabele și chioșcurile volante se revărsau Sandra Brown, Joan și Jackie Collins, Pavel Coruț, sequelul “Scarlet” (I & II de Alexandra Ripley), SAS-uri cu nemiluita sau “Mein Kampf”. Dar nu despre mijloacele de seducție editoriale (asta e o cu totul altă discuție), despre calitatea titlurilor și invazia romanelor de gară din acea perioadă vreau să vorbesc, și nici măcar despre nesimțirea cu care era tratat copy-right-ul sau despre ușurința cu care se dispensa calitatea oficială de “consilier editorial”. Ci despre felul în care nerăbdătorii nou-veniți, patroni sau manageri de editură, îi tratau pe proletarii editoriali. Sub semnul recuperărilor necesare, se croiau planuri ispititoare, se făceau (cam “pe genunchi”, mărturisesc) îngrijiri de ediții din autori nepublicabili înainte de 90. Eu însumi am produs un “Apunake” de Cugler, și o ediție a “Povestirilor” Reginei Maria, pentru care n-am văzut un sfanț, după cum n-am mai văzut vreodată edițiile princeps după care pregătisem textul pentru tipar (rătăcite, pare-se, în dulapurile editoriale). În zarva lumii noi, lipsa de încredere generală era concurată doar de încrederea totală în parteneriate fără contract, fără menționarea tirajelor sau a condițiilor de re-editare (iar aici, cel puțin, s-au făcut averi).
Pe-atunci, un domn simpatic, ieșit de sub aripa urieșească a albatrosului Mircea Sântimbreanu, și-a făcut propria editură. Mi-a propus o colaborare, în aria redactării de carte și eventual, a unor sugestii de portofoliu editorial, pe care am acceptat-o grăbit. Cum aveam la îndemână circa 50 de pagini din “Dragonii din Eden” a lui Carl Sagan, traduse de un bun prieten, i-am făcut pe dată propunerea de publicare (cu acordul traducătorului, încântat că își va vedea, în sfârșit, munca de sertar răsplătită). Nu am primit atunci, cum nu am primit nici până azi, vreun semn de aprobare sau respingere din partea editorului. Dar am văzut, la vreun an distanță, cartea lui Sagan pe tarabe. Având, desigur, primele 50 de pagini traduse de prietenul meu, Adrian Iancu, fără specificarea acestui detaliu. Între timp, redactasem câteva traduceri în contul editorial al sus-pomenitului domn și fusesem contrariat de lipsa de congruență a manierelor de transpunere, de lipsa de unitate stilistică și de soluțiile diferite de translare pentru situații identice, în cadrul aceleiași cărți. Am aflat (sub semnul declicului produs de episodul Sagan), grație unor prieteni pe atunci încă studenți la filologie, și care fuseseră angrenați în mecanismul editorial pe care și eu îl slujisem, care era metoda de lucru.
Editorul recruta amatori din facultate, cu sau fără pricepere ori talent, dar dornici de-un ban în plus, cărora le propunea teste de traducere, de circa 30 de pagini. Testele, evident neremunerate, erau puse cap la cap și date mai departe unui redactor (eventual subsemnatului) care se străduia, fără să aibă știre de mașinațiune, să le niveleze stilistic și să facă întregul coerent. Ca să n-o mai lungim, cartea era tradusă astfel pe gratis, prin înșelăciune, cu implicarea masivă a unui redactor.
M-am obișnuit, de multă vreme, să folosesc (abuziv, intolerant, pentru că aceea era mai degrabă un act de eroism) faimoasa “crimă” a lui Sylvestre Bonnard drept graniță simbolică pentru toate fărădelegile culturale pe care le întâlnesc și de aceea am folosit în titlul acestui articol cuvântul “crimă”. Poate că, de fapt, ceea ce am istorisit nu a fost decât mărunta coțcărie a unui geambaș ajuns editor. Oricum ar fi, amintirea ei mă va împiedica pe veci să reacționez soldățește, întocmai și la timp, în fața oricărei propuneri de a da teste.