Bani si munca

Intre problemele specifice sistemului nostru economic conjunctural, racordat la piata libera mai mult prin reglementari si mai putin prin practici, leafa este cap de afis. Prin rolul pe care-l joaca, de legatura intre bani si munca.

Grav este ca in Romania avem prea putina munca performanta. Si cum salariul este plata muncii, in chip firesc el nu poate fi decat mic. Asta cere de fapt si FMI: ca in intreprinderile statului sa existe o corelatie fireasca intre fondurile de salarii si productivitatea muncii.

FMI are dreptate. Faptul ca salariatilor de la nu stiu care intreprindere de stat li s-au marit totusi salariile, fara sa fi adus un plus de productivitate, constituie numai in aparenta o problema de interes local, asa cum auzim adeseori. Caci surplusul de salariu fara surplus de munca nu loveste doar in profitul intreprinderii. Daca, in ultima instanta, managementul va scumpi produsele si va arunca astfel in carca pietei plusul neprevazut de leafa ce a intervenit in urma negocierilor cu salariatii, vor fi loviti si consumatorii. Prin inflatie.

Normal este ca lefurile sa creasca. Daca scad costurile, se imbunatateste calitatea si urca productivitatea. Si nu dupa nevoi, ci dupa performante. Numai ca, o buna parte a societatii priveste cu un ochi inainte, dar cu altul inapoi. Sunt faurite visuri de libera initiativa economica, in plan ideal, desi in plan real numerosi manageri si mase de salariati mai cred in virtutile statului-dadaca si in sistemul egalitarist. Este acceptata ideea ca, in economie, nu vom avea competitivitate – si prin urmare nici bunastare – atat timp cat va fi blocata concurenta, dar rabufnesc nemultumiri cand doua magazine alaturate percep preturi diferite. Ori atunci cand, in imprejurari specifice jocului pietei, cresc diferentele intre lefuri.

Salariile nu pot fi nici plafonate, nici egalizate. Si nici nu poate fi solutionata o problema atat de spinoasa facand demagogie si aruncand in ochii oamenilor nevoiasi iluzii egalitariste. Oferindu-le, astfel, doar satisfactia falsa ca moare si capra vecinului. Firesc ar fi sa discutam, in sfarsit, despre lucrul cel mai important in aceasta materie: criteriile de salarizare. Pentru ca adevarata problema, in aceasta privinta, nu este nicidecum ce salariu primeste cineva, ci pentru ce-l primeste.

Au fost discutii aprinse in jurul salariilor managerilor. Indeosebi ale celor din companiile nationale. Au intervenit si politicienii, cu judecati de multe ori populiste, in speranta ca ar mai putea castiga ceva voturi. Nu s-a rezolvat nimic. Si iata ca, acum, intervine inca o problema. A aparut o idee in esenta salutara: managerii spitalelor sa nu mai fie medici; sa fie, in toate cazurile, manageri de profesie. Usor de pus asa ceva in lege, greu de aplicat. Caci un manager performant va cere 10.000 de euro pe luna. Bugetul nu va plati atatia bani. Si atunci vor fi acceptati manageri incompetenti sau pusi pe furat?

Timp de 15 ani, societatea romaneasca a fost prea putin preocupata de raportul dintre bani si munca. E momentul sa ne trezim.