Repere biografice. Henric al VIII-lea a fost primul rege englez bine educat, carismatic, fiind deopotrivă autor de poeme, compozitor, atlet luptător în turnire, fondator de colegiu la Oxford, cultivând un vanitos și elaborat ritual de curte, asociat cu ținute și ceremonii strălucitoare, menite să-i impresioneze pe ambasadorii străini și implicit să se impună în fața celorlalte monarhii europene rivale. Henric al VIII-lea a fost regele englez care și-a promovat sistematic imaginea sa strălucitoare nu numai prin fastuosul decor și cermonial de curte, dar și prin portretele sale realizate de Hans Holbein (1497-1543), prin efigiile de pe monede. Principalii săi consilieri au fost lordul cardinal Thomas Wolsey (1473-1530) catolic, umanistul Thomas More (1478-1533) și apoi, până în 1540 (când a fost și el executat), Thomas Cromwell (1485-1540), artizanul marilor reforme și campanii de propagandă henriniene.
Henric al VIII-lea a rămas în istorie prin cele șase căsătorii ale sale și prin desprinderea regatului Angliei de sub autoritatea ecleziastică a Papei de la Roma. În acest fel regele englez a cumulat în premieră poziția de șef al statului și cea de Cap Suprem al Bisericii anglicane, prin așa numitul Act of Supremacy din 1533. Preocupat fiind de a-și asigura succesiunea la tron printr-un fiu și a consolida astfel dinastia Tudorilor, Henric nu a mai putut accepta nici influența și controlul Papalității asupra treburilor interne ale Angliei și ale monarhiei engleze, cu atât mai mult cu cât Roma trata Londra catolică drept un copil vitreg, acceptând doar un singur cardinal englez. Obținerea de către Henric a legitimității divorțului de prințesa spaniolă Catherine de Aragon (1485-1536, care nu-i mai putea naște copii), pentru a se putea căsători cu tânăra și ambițioasa Anne Boleyn (1501-1536), nu a făcut decât să precipite separarea Angliei de Papalitate, care l-a excomunicat. Reforma Bisericii engleze a fost favorizată de precedentul mișcării protestante anticatolice a lui Martin Luther, iar egalitatea deciziei politice a fost realizată prin Statute in Restraint of Appeals, (aprilie 1533), Acts of Succession (emise în 1533, 1534 și 1536), Act of Supremacy (decembrie 1534), Treasons Act (1534), precum și de o serie de pamflete, multiplicate prin proaspăta invenție a tiparului, care explicau și susțineau în fața populației deciziile politice respective. Henric al VIII-lea a devenit astfel „Cap Suprem al Bisericii Angliei”, dar reforma sa a vizat în fond doar chestiuni legate de jurisdicție și autoritate și nu o tranfoemare radicală a doctrinei Bisericii (Newcombe, 2007, Henric VIII și Reforma engleză, Aramis, p. 87)
În Anglia, reformele henriniene au generat mișcări de opoziție populară, cauzate de faptul că mănăstirile catolice engleze secularizate, fiind deposedate de averi sau desființate sub acuzația de corupție, nu îi mai puteau ajuta pe săraci: răscoala din Lincolnshire 1-18 octombrie 1536; cea din Yorkshire, revoltă cunoscută sub numele de Pilgrimage of Grace/ „Pelerinajul Grației Divine” (octombrie – decembrie 1536), în Louth (octombrie 1936), în nord-vestul Angliei, care au fost înăbușite fie prin amenințări, fie prin executarea brutală a șefilor acesteia (juristul Robert Aske, 1500-1537 și lordul Thomas Darcy, 1468-1537).
Contribuții. Numeroși istorici britanici îl consideră pe ministrul consilier al lui Henric al VIII-lea în perioada 1530-1540, Thomas Cromwell, drept adevăratul autor al primei campanii de propagandă susținută de un guvern european (Taylor, 1995, Munition of the Mind. A History of Propaganda from the Ancient World to the Present Day, Manchester University Press p. 102), regele fiind prea absorbit de plăcerile somptuoasei vieți de curte pentru a putea dedica timpul și energia necesare unei asemenea uriașe întreprinderi. De altfel, Henric a fost mereu reticent față de ideile protestante, chiar dacă s-a folosit de ele pentru a obține anularea primei sale căsătorii cu Catherina de Aragon, iar atunci când au apărut scrierile lui Martin Luther în Anglia, el le-a combătut public. Reforma în domeniul religiei statului a fost gândită și condusă de protestantul laic Thomas Cromwell și nu de arhiepiscopul de Cantebury sau o altă față bisericească, întreg procesul fiind inițiat și condus de stat și nu de biserică (Newcombe, 2007, pp.104-105). Campania de propagandă (termen încă ne-existent în epocă) era necesară pentru a obține acordul popular privind schimbarea de mentalitate și credință engleză, de la un catolicism înrădăcinat de sute de ani la noua ierarhie bisericească anglicană având drept autoritate supremă pe Rege, și nu Papa.
Propaganda cromwelliană a deșteptat naționalismul englez, afirmându-se că papistașii conspirau pentru răsturnarea regelui englez cu sprijin din străinătate, fiind specificat chiar pericolul unei posibile invazii din partea Franței și Spaniei. Orice referință la Papă a fost ștearsă din cărțile și predicile bisericești, în timp ce titlul regelui de Cap al bisericii era menționat peste tot. La îndemnul lui Cromwell, Sinodul de la Cantebury a elaborat în iulie 1536 Cele Zece Porunci – un fel de manual de practici religioase, ce a fost întărit mai târziu prin publicarea Poruncilor lui Cromwell (care interziceau expunerea icoanelor în biserică, pelerinajele și unele sărbători ale sfinților), iar în 1537 a apărut un nou îndreptar, Institution of a Christian Man, cunoscut drept „Cartea episcopului” (ce va fi revizuită în 1543 în sensul revenirii la unele practici religioase conservatoare). Aceste reglementări nu aduceau o schimbare majoră în fondul și în practica religioasă engleză, dar deși se referau la o Reformă a bisericii, nu mergeau până la sfârșit, lăsând loc la numeroase ambiguități (Newcombe, 2007, p. 106). De altfel, chiar dacă numeroase parohii au reușit să-și păstreze icoanele, iar „Poruncile” de natură protestantă ale lui Cromwell nu au fost unanim acceptate, unele din cele mai valoroase morminte sfinte din Anglia au fost distruse, precum cel al Sfântului Thomas Becket (1118-1170) din Canterbury (Newcombe, 2007, p. 110).
În consecință, Biserica Angliei a devenit pe timpul lui Henric al VIII-lea o „entitate ciudată”, care, deși nu se mai afla sub autoritatea Romei, păstra doctrina și structura tradițională catolică. În acest timp, tipăriturile erau controlate prin licențe regale și au fost difuzate numeroase pamflete scrise pentru a explica și susține politica și deciziile regelui. Tot ca un act de desprindere a Angliei față de Roma și de apropiere de protestantism a fost și tipărirea și vânzarea, începând din 1537, cu acordul regelui și din fonduri asigurate de Cromwell, a Bibliei traduse în engleză, cunoscută drept Biblia lui Matthew, fapt ce a contribuit la o mai bună educare a preoțimii engleze, mulți dintre aceștia nefiind capabili să deslușească elementele primare ale serviciului religios. Limba engleză a devenit astfel limba oficială a Bisericii anglicane în locul latinei, iar Tatăl nostru, Crezul și îndreptarele de credință a fost și ele împământenite în engleză. În scop de intimidare, acei dintre nobilii englezi care au refuzat să recunoască prin jurământ pe Henric drept Cap Suprem al Bisericii, legalitatea divorțului de Catherina de Aragon, validitatea căsătoriei cu Anne Boleyn și implicit decizia separării de Roma au fost executați, cu notabilele exemple ale lui Thomas More și John Fisher (1469-1535), care au urcat pe eșafod în 1535.
Evaluări. Henric al VIII-lea a fost un monarh renascentist vanitos, carismatic și temperamental, curtea sa fiind deopotrivă un centru de inovații artistice și excese strălucitoare, reformele inițiate de el și îndeplinite de Thomas Cromwell având însă un rol decisiv în cursul istoriei statului englez. Acțiunile, gesturile, discursurile regelui au primit o mare încărcătură simbolică, mesaj ce a fost potențat și prin mijloace de natură vizuală. În sprijinul promovării politicii și deciziilor regelui, pentru prima dată au fost utilizate în timpul domniei lui Henric al VIII-lea proclamațiile tipărite (Thaite & Thornton, 1999, Propaganda. Political Rhetoric and Identity, 1300-2000, Sutton Publishing Limited, pp. 42-48), fiind astfel exploatată relativ recenta invenție germană a tiparului de către Johanes Gutenberg în 1439. La fel ca și ceilalți monarhi din dinastia Tudorilor, Henric al VIII-lea a folosit propaganda în scopul dezvoltării unei conșțiințe naționale a englezilor, în sensul că orice englez era dator să dea ascultare totală regelui atât ca șef al statului, cât și ca șef al bisericii (Taylor, 1995, p. 107). Motivațiile lui Henric pentru Reforma Bisericii Angliei și desprinderea de sub autoritatea Papei de la Roma nu au fost de natură religioasă precum în cazul lui Martin Luther, ci s-au constituit pe baza unor imperative politice și dinastice în vederea asigurării unei succesiuni la tron a dinastiei Tudorilor și consolidării poziției regatului Angliei în concertul de interese și alianțe europene. Datorită agitatei sale vieți personale, schimbărilor hotărâte de el, fastuozității și dramatismului vieții de curte, Henric al VIII a devenit o prezență frecventă în cultura populară din secolul al XX-lea, el fiind înfățișat în numeroase piese de teatru, romane, opere de muzică rock (Rick Wakeman – albumul The Six Wifes of Henry VIII) și mai ales filme (de exemplu, Richard Burton în Anna celor o mie de zile realizat în 1969).
Henric al VIII-lea – născut la Greenwich Palace pe 28 iunie 1491 – decedat la Londra pe 28 ianuarie 1547, rege al Angliei (21 aprilie 1509 – 28 ianuarie 1547)