Există în București biserici vechi și noi, măcar de-ar fi bucureștenii atât de credincioși pe cât de multe biserici au. Bisericile vechi, construite în secolele trecute, au ajuns monumente istorice (și / sau obiective turistice) venerate ca atare și nu doar ca lăcașuri sfinte. După decembrie 1989, ca într-un gest de iertare și recuperare pentru deceniile de ateism comunist impus cu forța, s-au ridicat și multe biserici noi, mai ales în pustiul atât de înghesuit al cartierelor de blocuri muncitorești de la periferie. Aflați în autobuze, sau trecând pe jos prin fața unei biserici, românii au reînvățat să-și facă cruce, obicei preluat de din ce în ce mai mulți tineri.
Adevărat este că la unele astfel de biserici de cartier, programul este asemănător celui de la primărie – lunea fiind închis pentru curățenie, deși afacerea de servicii funerare plasată chiar la intrarea în lăcașul sfințit, spre a-i fi la îndemână dreptcredinciosului aflat în necaz, funcționează non-stop, bine mersi. Tot adevărat este că pentru alte biserici s-a găsit, probabil cu greu, un loc printre blocuri, fiind nevoite să-și ducă misiunea având un restaurant în spate, o stație de benzină alături și o stomatologie în curte. Dar tot e bine că aceste lăcașuri există și că, în timp, prin voia Domnului, poate că preoții cu har autentic, alături de sincerii credincioși din cartier vor sfinți, prin rugile și gândurile lor curate, locul.Există însă o biserică în București, tot către periferie, dar nu printre blocuri, în cartierul Dămăroaia, care nu este nici veche și nici nouă, dar care este hărăzită de Dumnezeu. Biserica din Dămăroaia este una dintre cele trei ctitorite din fondurile asigurate de Ion și Maria Antonescu în București, zidirea ei începând chiar în august 1946 – anul execuției mareșalului de către comuniști. Poate că și acest detaliu îi va spune ceva celui care-l citește pe frontispiciul de la intrare.
Relevant este însă ceea ce se întâmplă în biserică, prin harul părintelui paroh Stelian Lăcătușu, secondat de părintele Marian Pletea: se slujește cu adevărat și din toată puterea ființei. Datorită lor, slujbele de duminică au devenit catalizatoare și regeneratoare aproape indispensabile pentru sufletele celor ce abia, abia mai găsesc loc în biserică. Sunt mulți, din ce în ce mai mulți și diferiți, foarte diferiți (după vorbă, după port, după slujbă, vârstă și profil), cei care vin acolo din toate colțurile Bucureștiului. Toți sunt reuniți într-o familie prin harul părintelui Stelian, ale cărui cuvinte și rugăciuni rostite mereu cu o profundă credință și o sinceră umilință, uneori cu dojană, alteori cu umor, deseori în acord direct cu frământările vieții cotidiene ale tuturor, au devenit balsamul sufletesc de care fiecare a ajuns să aibă nevoie pentru săptămâna următoare.
Spre deosebire de Andrei Pleșu, cu care seamănă foarte tare atât la fizionomie, cât mai ales la spirit, părintele Stelian refuză îndărătnic orice altă expunere publică decât în fața altarului și nu “publică” decât în sufletele celor ce vin în biserică, la slujbă, la împărtășanie, la spovedanie, la maslu. Nici vorbă de litanii, de habotnicie, nici vorbă de intoleranță, nici vorbă de fariseism. Totul, gândurile, rugăciunile, cântecul, mirul, lumânarea aprinsă vin frumos de la sine și se așază împăcate, pentru a tămădui sau alina, peste toate zbuciumările, întemeiate sau nu, ale vieții noastre de bucureșteni agitați, nepăsători, consumatori, orgolioși nevoie-mare și miloși… doar din întâmplare.