Pr. Cristian Muntean
Ierusalim
Istorie și eshatologie
Editura Agnos
Cartea apare cu binecuvântarea ÎPS DR. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului. Autorul, preot și poet (șase volume de versuri publicate) a publicat acest volum de eseuri în alte două ediții, în 2005 și în 2010. În prefața sa, pr. Ioan Chirilă afirmă că „această carte vă poate purta înspre adâncul ființării religioase românești, ființare care nu a impus limite, ci a debordat totdeauna în iubire jertfelnică autentică.”
Volumul curpinde și un capitol consistent despre Biserica Română din Ierusalim.
„Au trecut mai bine de zece ani – mărturisește autorul într-o prefață la această ediție – de când am scris-o (prima ediție- n.n.) și de atunci am citit alte cărți interesante despre Ierusalim și locurile sale sfinte, despre istoria orașului și posibila lui transcendență din perspectivă religioasă. De la comentariile pelerinei Egeria, la mărturiile marelui bizantinolog Charles Diehl și până la recenta lucrare a lui Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș, alături de referințe ale Ancăi Manolescu sau ale părintelui Andrei Scrima, toate m-au ispitit într-un fel să regândesc părți din lucrare. N-aș putea găsi acum argumentele care să vă convingă de ce n-am făcut-o. Am considerat că aceasta este mărturisirea pe care sunt chemat să v-o dăruiesc și nu știu în ce măsură am scris-o eu sau ea m-a scris pe mine.
Ierusalimul este o cetate unică, punct de întâlnire a celor trei religii abrahamice în măsura în care, în toate trei, el marchează verticala transcendentă, reducând datele lumii și ale experienței religioase de la Ierusalimul de jos către Ierusalimul de Sus, de la Ierusalimul terestru către Ierusalimul ceresc.
Relația istorie-eshatologie este privită din perspectiva acestei urcări de la pământ la cer, din timp până în veșnicie, pornind de la descoperirea Ierusalimului ca punct fix, ca și centru de unde a început creația, loc teofanic de comunicare între lumea inferioară și cea superioară. De fapt, locul pe care Ierusalimul îl ocupă în fiecare dintre cele trei religii prin revelația lor specifică, e cel care dă măsura unicității și universalității lui.”
Chiar dacă au trecut aproape nouăzeci de ani, cuvintele bizantinologului Charles Diehl sunt cât se poate de actuale „De-a lungul istoriei sale, Ierusalimul nu a existat decât prin religie. Venerat de iudei ca patria lor lumească și spirituală, slăvit de creștini ca fiind leagănul credinței lor, respectat de musulmani ca unul din sanctuarele cele mai de seamă, orașul a fost dintotdeauna un loc sfânt. Niciodată nu a fost o mare capitală lumească, o metropolă comercială sau industrială, iar trăsătura aceasta o păstrează până azi.” (Călătorii istorice si de artă)
Un loc sfânt este în mod suveran determinat de Dumnezeu, dar incomplet indicat de El omului. Acesta este chemat să-1 identifice în mod liber, să-1 pună în valoare, să-l sanctifice. De aceea Ierusalimul nu poate fi atins decât prin căutare. Părintele Andrei Scrima afirma într-un studiu al său despre Ierusalim că explozia în Duhul Sfânt a Ierusalimului terestru echivalează pentru credința creștină cu o extensie a ospitalității lui Dumnezeu până la marginile ființei. Iar căutarea acestei ospitalități poate apărea în orice ființă creată, în forma inaugurală a Iubirii de Dumnezeu ce se raportează în plan terestru la venerarea unor locuri sacre.
Dobândirea Ierusalimului ceresc depinde de fapt de autenticitatea împărtășirii noastre cu Hristos euharistie. Din acest punct putem concepe actualitatea subiectului ce ne provoacă la o introspecție duhovnicească.
Condiția omului de împlinitor al mesajului evanghelic se regăsește în dorul după Ierusalimul celor doua stări: istoric și eshatologic, făcând din om un mărturisitor viu al tainei dumnezeirii.
Între istorie și eshatologie, din timp până în veșnicie, Ierusalimul este locul prin excelență al dumnezeirii, a cărei Pronie rămâne încă necunoscută omului.”
Ștefan Andreescu
Vlad Țepeș Dracula
Între legendă și adevăr istoric
Editura enciclopedică
„Vlad Țepeș este unul dintre puținii domni români a căror biografie nu se poate reconstitui în afară de legendă. Aceasta, pe de o parte, fiindcă documente de la el sau despre el s-au păstrat în număr redus, iar pe de alta, deoarece legenda i-a fost consemnată încă din timpul vieții și îndată după moarte, în două texte separate, reprezentând tot atâtea versiuni asupra faptelor și personalității lui. Așa se face că povestirile care au circulat în secolul XV pe seama lui și care, luate la un loc, alcătuiesc nucleul legendei, sunt un izvor neprețuit pentru orice încercare de monografie menită să-i deslușească adevăratul chip.
Situația menționată a fost sesizată încă de mult, de la sfârșitul secolului trecut, de când datează cea dintâi și – până astăzi – cea mai însemnată monografie științifică despre marele voievod. Autorul ei, Ioan Bogdan, a resimțit din capul locului nevoia sâ-și împartă analiza în două, prima secțiune a cărții sale dedicând-o demersului istoric propriu-zis, iar cealaltă textelor literar-istorice medievale, care conservă imaginea lui Țepeș din perspectiva contemporanilor înșiși.
(…)
Vlad Țepeș-Dracula. Două nume, același personaj. Care este temeiul legendei medievale? Cum se explică dubla ei înfățișare? Ce noimă are reluarea și propagarea ei în pragul secolului XX? Iată tot atâtea întrebări pe care cariera fantastică a romanului lui Bram Stoker le menține actuale, în pofida unor recente încercări de lămurire. Fiindcă odată cu acest roman, s-a produs un fenomen aidoma celui de acum cinci secole, când versiunea germană a legendei domnului român, răspândită în centrul și apusul Europei, 1-a contestat total, rezervându-i doar calitatea de simbol al răului. Dislocarea acestei imagini, întâmplată deja – cum s-a văzut – în istoriografia noastră, va mai întâmpina desigur mari dificul tăți, dat fiind renumele dobândit de personajul scriitorului irlandez în rândurile publicului larg occidental. Oricum însă, efortul merită făcut, mai ales dacă ne gândim o clipă că legenda lui Dracula voievod – acesta este numele ce trebuie utilizat mereu când ne referim la ipostaza legendară a lui Vlad Țepeș – constituie fenomenul de cultură românească medievală cu cel mai mare ecou european și cea mai spectaculoasă persistența.
Din unghi de vedere istoric vom constata cum imaginea sa, în contextul unei discuții nepărtinitoare – în care documentele și izvoarele provenind din cele mai diferite medii și spații geografice, vor fi rând pe rând prezentate și confruntate –, nu va avea decât de câștigat, atât în amploare, cât și în luminozitate. El a fost un mare conducător, un neobosit luptător pentru libertate și dreptate, atât pentru țara și neamul său, cât și pentru toate popoarele din sud-estul Europei, care au așteptat de la el izbăvirea de robia străină. Pentru toate aceste popoare numele său a devenit repede și a rămas un simbol, dar nu al răului, ci al speranței curate, așa cum s-a întâmplat mai târziu și cu cel al lui Mihai Viteazul.”