– Domnule profesor, sunteți plecat din România din 1969, după ce ați predat câțiva ani din acel deceniu la Universitatea din București. Se știu foarte puține despre activitatea dvs în diferite alte țări. Ne puteți rezuma pe scurt?

– De mic copil – din timpul războiului – am fost foarte român, dar și foarte cosmopolit! Un paradox ? Nu prea… Mai degrabă un rezultat natural al împrejurărilor: am urmărit pe nemți, intrând în țară. I-am văzut plecând. Am studiat, la vârsta de zece ani, venirea cohortelor de ruși… Nu i-am văzut plecând. Am văzut foarte de aproape sosirea englezilor și americanilor. Prea puțini. Cum locuiam aproape de Piața Rosetti, am frecventat asiduu Biblioteca Engleză, cât și Biblioteca Americană (de pe strada Dianei). Știind engleza de acasă, citeam tot ce-mi cădea în mână… Multe ziare și reviste… Multe cărți…Vedeam toate filmele. Mergeam la toate concertele lor.

Am aplicat pe pielea mea principiul lui Descartes: toate sistemele noastre de valori ni le construim absolut singuri… Am ajuns la două concluzii de seamă: sunt și voi rămâne cercetător pe viață; limba viitorului este limba engleză – nu rusa sau germana. Nici chiar franceza nu face prea multe parale. Tatăl meu murise: pentru un copil de 12-13 ani să ajungă singur la aceste concluzii de seamă nu era jucărie.

După plecarea din țară am fost deci Cercetător de Engleză, fie limbă, fie literatură, pe unde am putut: mai întâi la Stockolm, unde am predat engleza și la universitate, cât și la școlile serale pentru adulți. Foarte importante acolo. Apoi am trecut la Uppsala, unde am făcut cam aceleași lucruri. Nici banii nu mă interesau, nici titlurile universitare. Activitatea de bază a sufletului meu rămânea Cercetarea.

Chiar de la început am ținut comunicări la conferințe internaționale în Europa. Prima conferință publică am ținut-o la mai puțin de șase luni de la sosirea în Suedia. Mă specializasem în proza lui Samuel Beckett, cu de la mine putere. În decembrie 1969, Samuel Beckett ia premiul Nobel: toată Suedia cunoștea teatrul. Nimeni – proza lui. Țin vreo zece conferințe despre acest subiect… chiar și la Ambasada Irlandei de la Stockholm!

Urmează apoi călătoriile în Statele Unite. Țineam atât de multe conferințe și comunicări peste tot, încât colegii mei de la Stockholm îmi dăduseră porecla de “Congress horse”! Însemnând în bună măsură un compliment pentru ceva pe care ei îl cam socoteau inutil.

Și anume – să faci cercetare literară și lingvistică (pe picior de egalitate) fără scop imediat pecuniar. Dar comunicările mele au rezistat timpului. Căci Limba si Literatura formează un singur tot unitar…

Monaco a fost o idee a scriitorului englez Anthony Burgess, autor al celebrului roman și film Orange mécanique, care locuia acolo. Am organizat împreună cu el un Congres Joyce, la care a venit și Prințesa Grace, în 1982. Curând mi-am dat deama că îmi venea mai ușor să țin cursuri de lungă durată în Italia, stabilindu-mă la Monaco. Iar la moartea tragică a Prințesei am fost invitat de către Prințul Rainier să întemeiez Biblioteca de limbă engleză Princess Grace. Lucru pe care l-am făcut tot împreună cu Anthony Burgess. Mai mulți scriitori englezi locuiau pe aici-mai ales Graham Grene și Lawrence Durrell, pe care am ajuns să-i cunosc destul de bine.

– Ați fost unul dintre autorii “Gramaticii limbii engleze” din 1962, cunoscută pe atunci drept “Gramatica Catedrei”. Erați asistent universitar. Prin ce diferea această gramatică de toate celelalte, din moment ce rămâne menționată și, acum, este reeditată?

– Există două atitudini fundamentale în gramatică: cea deschisă, sau cea închisă. Gramatica așa zisă “tradițională” reprezintă o atitudine deschisă, care cuprine tot, mai ales Istoria și Literatura. Toată Catedra de la București a avut o atitudine deschisă, care va să zică atotcuprinzătoare. S-a întâmplat că a fost și punctul de plecare folosit de Moscova… din pricina numărului mare de limbi minoritare. Americanii, dimpotrivă, au adoptat o atitudine restrictivistă, excluzând abordarea istorică, și eliminând total textul literar din întreaga sferă a preocupărilor teoretice de lingvistică. De pildă, N. Chomsky în discuțiile sale și-a îndreptat atenția mai ales spre preocupările formalizante ale celor ce se ocupau de construirea de ordinatoare, îndepărtându-se astfel de predarea limbii celor doritori să învețe engleza pur și simplu.

Din cu totul alt punct de vedere, Gramaticile sunt ca și Casele de Modă de la Paris-deosebit de numeroase… A auzit cineva de Tagmemics? A auzit cineva de Gramatica Stratificațională?

Profesorul Levițchi practica o Gramatică Funcțională, relativ cuprinzătoare. Eu personal practic o Gramatică Categorială: puțin mai dificilă, dar deosebit de cuprinzătoare. În sensul că e mai apropiată de Gramatica Universală: pornind de la categoria de Număr, sau de Gen, ea poate lua în considerație deosebit de ușor și situațiile din alte limbi – să zicem suedeza, franceza, germana, sau chiar hindi, urdu sau bengali. Europa de azi, multinațională cum este, are nevoie de această abordare – din toate punctele de vedere apropiată de cele prezentate deja în Gramatica Catedrei, acum republicată pe internet de Lidia Vianu.

– Cum vi-l amintiți pe profesorul Leon Levițchi, cu care ați colaborat?

– Am scris mult despre Levițchi și nu vreau să mă repet. Avea două lucruri deosebit de rare printre profesorii de azi: în primul rând era un meșteșugar de geniu în ale traducerii (vezi introducerea mea la volumul Shakepeare – texte critice). În al doilea rând, era un vizionar de cel mai mare calibru privind necesitățile fundamentale ale Anglisticii Românești. Era, pur și simplu, o forță intelectual-spirituală, căreia îi reușea absolut tot din ce își punea în cap. A văzut cu ochiul minții sale Cinci Mari Proiecte. A realizat Șase! (vezi aceeași Introducere la volumul Shakespeare, în curs de re-editare pe internet…)

A făcut cel mai mare Dicționar Englez. A tradus INTEGRAL pe Shakespeare, devenind, din pasiune și concentrare, cel mai mare Shakespeareolog pe care l-a avut vreodată România, a publicat cea mai impunătoare antologie de texte critice despre acest dramaturg… Apoi, a tradus atât de multă literatură română în limba engleză încât nimeni altcineva nu-l poate depăși. A tradus atât de multă literatură clasică de limba engleză în limba română, încât nimeni nu îl mai poate depăși!

Ce vreți mai mult? Totul în pofida unei ostracizări semi-evidente dar continue, tocmai pentru că era fiu de preot de generații, născut în teritoriu după război sub proprietate sovietică…

– Ce vă sunt mai dragi, studiile de lingvistică sau studiile literare?

– Mă bucur mult că ați deschis această discuție. Mă văd obligat să dau vina din nou pe N. Chomsky și pe principiile teoretice provenind de la Massachussetts Institute of Technology, M.I.T., pe scurt. Iată de ce.

Totul se reduce la un singur cuvânt: Specializare. Sau mai bine zis – în engleză, OverSpecialisation (specializarea excesivă). În medicina de azi fenomenul e inevitabil. Dar în domeniul Teoriei Traducerilor această atitudine e catastrofală!

Eu am hotărât, de la începutul începuturilor, de mic copil, să le iau în brațe pe amândouă – și Limba și Literatura. Aveam doar la dispoziție Biblioteca familiei Noica! Unde dispăruseră aproape toți… iar eu rămăsesem singur cuc, numai cu cărțile! Repet aici ceea ce am mai spus în discuțiile despre statutul de traducător ideal: “Un traducător cu adevărat bun trebuie să știe absolut tot”. Să fie la curent cu toate. Să fie capabil să rezolve orice situație de traducere, cu sau fără dicționar… depinzând de viteza operațiunii. La o traducere simultană nu mai ai timpul necesar să te uiți în dicționar. La o traducere a unui text din James Joyce, dacă nu cunoști bine Irlanda, ești pierdut… Iar la o traducere tehnică, ce să mai vorbim… Vă spun aceasta din experiență, întrucât, la vremea mea, am tradus multe și de toate. La un moment dat, am fost nevoit să traduc un articol de ziar, nu prea lung, e drept, direct din limba norvegiană în limba franceză. Mi s-a cerut să-l fac, iar pentru mine a fost “a challenge” pe care am acceptat-o. Ca un boxer disciplinat, cum eram în fragedă tinerețe.

Cunoștințe de lingvistică sunt indispensabile unui bun traducător. Cunoștințe de literatură sunt indispensabile unui bun traducător. Iar Leon Levițchi și Dan Duțescu aveau în plus și foarte bune cunoștințe de istorie – a limbii cât și a literaturii – atunci când au tradus, practic în întregime, operele lui William Shakespeare si Geoffrey Chaucer.

Și multe trebuie să mai știe și un traducător de la Bruxelles care lucrează pentru Uniunea Europeană (unde mult prea mulți bani se irosesc pe traduceri pur protocolare… mai ales când litigiile trebuie judecate în limba… italiană, potrivit Tratatului de la Roma, care a întemeiat această instituție europeană). Iar James Joyce în capitolul al treilea din Ulisse are câteva pasaje în limba romilor… din Irlanda!

Deci, tot, sau nimic, trebuie să știe un bun traducător.

– Sunteți un specialist al traducerii, ați conceput împreună cu dna Lidia Vianu un îndrumar al traducerii de poezie, care s-a transformat într-un compendiu de poezie tradusă. Ce ar trebui să știe și să facă înainte de toate un traducător?

– Pornind de la principiul formulat clar de Levițchi în Manualul Traducătorului, considerăm că textele paralele ajută mult la învățarea unei limbi străine. De fapt, totul ajută atunci când există motivarea necesară. Îmi aduc aminte ca am învățat în bună măsură suedeza din… Cartea de Telefon! De ce? Din pricina numărului mare de instituții oficiale cu nume foarte dificile în această limbă germanică, care avea cuvinte mult mai lungi decât cele din limba engleză. Îi bate și pe ruși și pe nemți la lungimea cuvintelor.

– Ați scris și ați organizat conferințe despre James Joyce, William Butler Yeats, Samuel Beckett, Oscar Wilde. Care dintre ei vă este mai apropiat? De ce?

– Acesta este The Supreme Quartet al literaturii irlandeze. Răspunsul scurt este că îl prefer pe James Joyce, deoarece mi-am scris teza de doctorat, susținută în Anglia, despre acest autor. Este autorul cel mai complex, lingvistic, din întreaga literatură universală.

În decursul vremii, am ținut mai multe cursuri de o durată de un an universitar, la Torino și la Genova. Unul din aceste cursuri pe care l-am repetat cu mari variante, la cerere, era intitulat “Analiza lingvistică a textelor literare dificile”, sau mai precis, “greu de înțeles”. Unul din autori era întotdeauna James Joyce. Un altul a fost William Blake: am petrecut aproape un an întreg ocupându-mă de vreo 50 sau 60 rânduri de proză (textul era intitulat The Provebs of Hell).

Recent, însă, încerc să mă apropii de Oscar Wilde, pe care tind astăzi să-l consider drept cel mai mare autor irlandez. Și european. Eu am fost cel care am organizat chiar primul Congres mondial despre el. Și nu am fost prea mulțumit de rezultat. Ocupându-se prea insistent de biografie, cei mai mulți cercetători uită încă importanța covârșitoare a operei. O operă încă prea neglijată în totalitatea ei. Să nu uităm că el a scris originalul piesei Salome în limba franceză. Cu aproape o jumătate de veac înaintea lui Samuel Beckett. Care scria, în mod obișnuit, în ambele limbi la fel de natural.

(Va urma)