Cel mai important cadru în care a avut loc evoluția spațiilor de locuit, a caselor, este desigur orașul însuși.
Faptul că, la un moment dat, Bucureștii au fost considerați un „mare sat” se datora și existenței unor „mahalale” în care în construcția caselor supraviețuiau materiale și tehnici de sorginte rurală.
Origini
Din punct de vedere etimologic, mahalaua este un termen de origine arabă, preluat prin intermediul limbii turce. Termenul avea semnificația de „cartier”, aflat în circulație paralelă cu cel de „parohie”. Transformarea sensului său va avea loc începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În „Bucureștii ce se duc” (Editura Domino, 2002) Henri Stahl arată că orașul „a cunoscut o expansiune a teritoriului foarte intensă în ultimele secole, unul dintre factorii care pare că au dus la această expansiune fiind apariția mahalalelor”.
Cele mai vechi mahalale au apărut în timpul voievodului Mihai Viteazul, formate în jurul bisericilor și mănăstirilor, deoarece biserica reprezenta pentru orașul medieval tradițional centrul polarizator al comunității respective.
„Mahalalele bogaților”
Boierii se stabiliseră în zonele situate între Dâmbovița și Curtea Veche. Odată cu apariția „Podului Mogoșoaiei” (Calea Victoriei), păturile înstărite și-au făcut case de-a lungul acestei artere, depășind Sărindarul, apoi bariera de la Palatul Regal. Totodată, o parte dintre ei a început să se stabilească pe malul drept al Dâmboviței, în lungul „Căii Craiovei” (Calea Rahovei). Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, Calea Rahovei și Calea Victoriei erau locuite de un mare număr de boieri, devenind așadar un spațiu compact al „mahalalei bogaților, al boierimii sau al privilegiaților urbani”, așa cum arată Vintilă Mihăilescu. Succesiv, în aceste zone centrale au apărut și o serie de construcții: palate, reședințe, case de raport, apoi blocuri.
Podul de afară – Calea Moșilor în perioada interbelică
„Mahalalele săracilor”
Zonele locuite de restul populației orașului, de la meșteșugari, negustori la păturile sărace, sunt menționate în diferite surse documentare și memorialistice, cu specificarea că ele și-au modificat continuu amplasarea și denumirea. Așa cum arată Vintilă Mihăilescu, „Pe măsură ce se înmulțea populația și se extindea orașul, numărul mahalalelor evolua crescând. Grație multitudinii de activități economice și concentrării lor spațiale, mahalalele care evocă tipul activităților economice prestate au lăsat cele mai multe urme istorice și toponimice”. (Vintilă M.Mihăilescu, „Evoluția geografică a unui oraș – București”, Ed. Paideia, 2003)
Mahalaua Calicilor sau Calicească a cărei primă mențiune documentară apare în 1639 era formată din bordeie, cocioabe și căsuțe prăpădite, locuită eminamente de calici, deci oameni foarte săraci. Cu timpul, această mahala a dispărut deoarece calicii au fost forțați să migreze către dealul Bragadiru, iar mai apoi să plece definitiv din oraș către spațiile periferice.
Denumirile
…mahalalelor, unele dintre ele devenite mai târziu cartiere, sunt în legătură cu numele unor persoane care au jucat un anumit rol în acele perimetre, o serie de evenimente, împrejurări care s-au desfășurat la originea lor.
Spre exemplu, legenda spune că actualul cartier, mahala pe atunci, Balta Albă, își are obârșia din vremea în care Bucureștii erau bântuiți de ciuma „lui Caragea”. Cei răpuși de cumplita boală ar fi fost aduși pe drumul de lângă moșia Dudești. Peste ei se presăra piatră de var, pe care o stingeau ploile. Împrejurul lor se formau bălți albe.
Numele cartierului Băneasa s-ar trage de la numele de la „băneasei” Ecaterina Văcărescu, văduva marelui ban Ștefan Văcărescu.
Denumirea de Colentina este în legătură cu râul Colentina care izvorăște de pe dealurile Târgoviștei și intră în București.
Cartierul Ghencea este numit, se pare, după arnăuții din alaiul domnesc – cărora li se spunea ghenci.
Denumirea Drumului Taberei indică locul pe care Tudor Vladimirescu și-ar fi așezat tabăra.
Grozăvești era, cândva, un sat înconjurat de codru, care purta tot această denumire. Dămăroaia își trage numele de la o vorniceasă, Maria Damaris, care, între anii 1830 și 1833, a avut o întinsă grădină pe Podul de Pământ (Calea Plevnei) ce ținea până la bariera din marginea orașului.
Dristor vine de la breasla «dârstarilor», piuarilor, care confecționau diferite materiale textile.
Numele Ferentari este, se pare, în legătură cu termenul militar de „Ferentarius“.
Floreasca, Giulești își au originile în numele boierilor care au stăpânit locurile respective.
Podul Calicilor – Calea Rahovei
Amplasarea
În raport cu unele artere ale Bucureștilor de mai târziu, sunt de menționat mahalalele Podului de Pamânt (actuala Calea Plevnei), Podului Calicilor (actuala Calea Rahovei), Podului Beilicului (actuala Calea Șerban Vodă), Podului Târgoviștei (actuala Calea Griviței), Podului de Afară (actuala Calea Moșilor), Ulița Herastrăului (actuala Calea Dorobanților).
Numărul de case
…indică mărimea mahalalelor.
Un izvor străin menționează că, în vremea lui Alexandru Ipsilanti, orașul era împărțit în 67 de mahalale.
Mahalaua Flămânda îngloba un număr de aproximativ 60 de case în ultima parte a secolului al XVIII-lea. Ceva mai mică decât mahalaua Flămânda, numărând numai 24 de case, era mahalaua Caimata, locuită în special de păturile sărace ale orașului. În ceea ce privește numărul caselor aflate în cuprinsul altor mahalale, unele apărute ceva mai târziu, datele indică pentru Mahalaua Crețulescu – 96 case; Mahalaua Staicului – 96, Mahalaua Sf. Ecaterina – 93, Mahalaua Dobroteasa – 92, Mahalaua Popa Cosma – 121, Mahalaua Precupeții vechi – 105. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Mahalaua Sfântului Gheorghe Vechiu, cea mai populată, cuprindea 335 de case.
Stilul caselor
Au existat și unele zone în care s-a păstrat multă vreme înfățișarea de sat sau de vechi târg românesc, pe jumătate transformate prin pătrunderea noului tip de locuință, occidentalizat.
Cele mai caracteristice mahalale din acest punct de vedere sunt cele de la sud-estul orașului, în preajma Bisericii Radu Vodă: Sârbi, Dobroteasa, Vitan, Foișor, mai cu seamă. Locuințele din aceste zone erau case cu prispă cu parmalâc, unit cu acoperișul prin coloane legate prin arcade, unele acoperite cu olane.
Locuitorii din mahalale obișnuiau să intre în casă doar iarna sau când primeau musafiri. Femeile își petreceau ziua în curte și la stradă iar bărbații la muncă.
„Împărțirile” orașului
La un moment dat, termenul de mahala a fost înlocuit cu acela de „plase”: Plasa Târgului – 1.682 de case, Plasa Gorganului – 1.142, Plasa Târgului de afară – 608.
După catagrafia de la 1798, orașul avea 6.006 case.
Prima organizare mai bine precizată datează dinainte de 1800, menționând împărțirea Bucureștilor în 5 plăși: Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei), Târgul de Afară (Obor), Broșteni, Gorgani (zona Izvor, unde este și biserica Sf. Ilie Gorgani) și Târgul (zona Unirii de azi).
După 1800, plășile devin asociate cu culori, iar, potrivit primului recensământ pe baze riguroase, numărul mahalalelor pe „zone” era: „Zona Roșie” – 12 mahalale; „Zona Albastră” – 16 mahalale; „Zona galbenă” – 21 mahalale; „Zona Verde” – 13 mahalale; „Zona Neagră” – 28 mahalale. În total, existau deci 80 de „mahalale”. Împărțirea pe „culori” a rămas până în perioada interbelică, fiind înlocuită cu aceea pe „raioane”, iar, după 1989, „sectoare”.
Ulița Herăstrăului – Calea Dorobanților
Legislația cartierelor
Contrar afirmațiilor propagandei comuniste după care păturile cu posibilități materiale modeste ale populației Bucureștilor erau considerate „cetățeni de mâna a doua”, obligate de locuiască în condiții insalubre prin „mahalalele” orașului, o investigație obiectivă dovedește preocuparea edililor săi, a unor instituții ale statului și municipalității, precum și a unor societăți pentru asigurarea unor condiții decente de locuit (cf. Irina Calotă, „Chestiunea locuințelor în urbanismul românesc interbelic. Perspectiva lui Cincinat Sfințescu”, în „Cincinat Sfințescu. Începuturile urbanismului românesc”, Editura Universitară „Ion Mincu”, 2015).
Inițiativele legislative au dus la rezolvarea unor asemenea probleme, încă dintr-o perioadă destul de timpurie. În 1910, apare „Legea pentru locuințe ieftine” care definește termenul, acordă scutiri de taxe și impozite, chiar subvenții pentru cei care care vor profita de prevederile acestui act. În același an, apare și „Legea pentru înființarea Societății Comunale București pentru construirea de locuințe ieftine”.
Aplicarea acestei legislații se face operativ, astfel încât în anii următori începe construirea unor perimetre, „cartiere de locuințe ieftine” în diferite zone ale orașului: „Clucerului”, „Candiano-Popescu”, „Lupeasca” (1911-1912), „Steaua”, „Grand CFR” (1912).
Asemenea inițiative sunt continuate în perioada următoare. În 1932, terenul viran aflat pe partea stângă a Șoselei Kiseleff a fost parcelat, aici ridicându-se „locuințe ieftine” pentru funcționarii Ministerului Agriculturii și Domeniilor, motiv pentru care cartierul a mai fost denumit și „Domeniilor”.
În 1932, pe un teren viran aparținând Uzinelor Comunale București, în zona Herestrău, au fost ridicate case pentru funcționarii de la Gaz și Electricitate. Proiectul cartierului a aparținut arhitectului Octav Doicescu. Calitatea acestor locuințe reiese și din faptul că, după ce au preluat puterea, reprezentanți ai elitelor comuniste s-au mutat în această zonă, care a devenit „perimetrul 0”.
În 1930, după ce se constituise Societatea de binefacere „Vatra Luminoasă”, având drept scop construcția unui așezământ pentru orbi, la întretăierea Șoselei Iancului cu Șoseaua Panduri, începe edificarea cartierului de „locuințe ieftine” de către Asigurările Sociale de pe lângă Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale. Locuințele erau destinate salariaților de la întreprinderile industriale și comerciale, al căror venit se situa la un nivel mediu.
Centrul Civic
Primul proiect de locuințe pentru funcționarii României Mari datează din 1930, unul din rezultatele sale fiind considerat cartierul „Parcul Cornescu”. În această zonă, au fost ridicate numeroase „case de cartier” și vile, chiar block-house-uri, care, spre deosebire de alte cartiere, atunci când au început demolările, în 1968, au rămas în picioare, de aici înfățișarea pitorească a zonei. Cu timpul ea a fost extinsă, fiind denumită „Parcelarea Floreasca”, așa cum e numită în articolul lui Cincinat Sfințescu „Cum să sistematizăm Bucureștiul”, apărut încă în 1929.După război, zona a luat o dezvoltare apreciabilă, mai ales după „salubrizarea” gropii Floreasca din 1959, aici ridicându-se la început blocuri „modeste” de 2-3 etaje, iar, mai târziu, unele mai înalte de 10 etaje.
„Cartierele vechi”
De cele mai multe ori, acestea au aparținut unor zone tradiționale de împărțire a orașului care au supraviețuit până în perioada actuală. În momentul de față, ele se caracterizează prin conviețuirea dintre locuințe mai vechi, „case de cartier”, și blocuri noi care au început să fie ridicate încă în anii 1960.
– Militari, era o zonă de instrucție militară și unde o vreme a funcționat „Pirotehnia Armatei“.
– Pantelimon, după numele Mănăstirii Sfântul Pantelimon – Rahova, după numele arterei, atribuit după Războiul de independență.
–Titan își are denumirea de la fabrica de ciment „Titan“, construită la începutul secolului XX.
– Vitan, după numele unei câmpii din zona Crângași.
– Obor, după numele târgului care avea loc în această zonă.
– Grivița, după numele arterei atribuit după Războiul de independență.
În fine, cartierul Bucureștii Noi a luat ființă din inițativa avocatului Nicolae Bazilescu. Acesta a cumpărat, în 1898, moșia Măicănești-Grefoaicele, apoi a parcelat terenul și a vândut loturile, la prețuri foarte mici, pentru construirea unui nou cartier. Jumătate din terenul acesta l-a donat Primăriei, apoi a clădit și o școală, o biserică, precum și un parc
„Cartiere noi”
Aflate în zone mai vechi de locuire, aceste cartiere și-au pierdut identitatea și aspectul tradițional deoarece în spațiile lor au avut loc demolări masive în anii 1960-1980, vechile case fiind înlocuite cu blocuri, cvartale întregi: Balta Albă, Berceni, se pare, după numele grofului Miklós Bercsényi, conducătorul unei cete de husari, Colentina, Tineretului.
În fine, după 1989, s-au impus o serie de cartiere, unele mai vechi, dar care și-au schimbat în bună măsură aspectul, astfel încât, în afara unor case (vile), au fost ridicate blocuri în „stilul nou” și alte clădiri cu scopuri comerciale: Aviatorilor, Aviației, Centrul Civic, Primăverii, Coandă…