Romanul marelui scriitor palestiniano-irakian, Jabra Ibrahim Jabra, Al-ġuraf al-‘uhrā, tradus în limba română, sub titlul Celelalte camere, de către un colectiv format din R. Al-Haddad, C. Anton, R. Bălan, D. Budulan, A. Cozma, A. Dumitrescu, G. Nicoarea, A. Stancu, I. Tătaru și D. Zeriri, de la Masteratul Traducerea Textului Arab Literar, promoția 2010, sub îndrumarea profesorului George Grigore, a apărut de curând la editura ieșeană Ars Longa, în colecția Alif.

Avem de-a face cu un roman care a constituit, fără nici o îndoială, o operă de pionierat pe piața culturală arabă, reprezentând o abordare cu totul inedită a identității palestiniene.

Jabra Ibrahim Jabra a creat în cartea sa, Celelalte camere, atmosfera trăită de diaspora palestiniană, cu toate spaimele și angoasele sale, fără a menționa în mod expres acest lucru, precum Mahmud Darwish, care vorbea în multe dintre poemele sale de frumusețea Palestinei, fără să o amintească ca atare. Într-o lume plină de agresivitate, Jabra nu pune accentul pe violența fizică, ci pe chinul lăuntric al celui ce încearcă să supraviețuiască departe de locurile sale natale, departe de cei dragi lui, îmbrăcând fel de fel de identități, care nu i se potrivesc și care nu fac decât să-l ducă la alienare. Sentimentul cel mai puternic pe care îl trăiești citind acest roman este acela al înfângerii sufletești, al traumelor adânci, provocate de un conflict manifestat cu precădere în interior.

Romanul este prefațat de o veche poveste arabă, plină de tâlc, care este cheia lecturării și înțelegerii șuvoiului halucinant de fapte care se va declanșa încă de la prima pagină a romanului. Este vorba despre un prinț care, îndrăgostit de o femeie din popor, se însoară cu ea și îi dăruiește un palat cu patruzeci de camere, din care nu putea folosi decât treizeci și nouă.

Când prințul pleacă, împreună cu alaiul, de la palat, prințesa nu rezistă tentației și intră în cea de-a patruzecea cameră, care-i era interzisă. Acolo află o înlănțuire de alte camere și aude o voce care-i spune să se întoarcă degrabă, sfat la care prințesa nu ia seamă.

Acest basm arab atenționează, într-o formă pilduitoare, asupra pericolului sondării subconștientului, căci odată pornită această aventură, această rătăcire în labirintul astfel deschis, ea nu se termină decât cu anihilarea victimei, precum în labirintul Minotaurului din Creta. Jabra Ibrahim Jabra își trimite personajele într-o călătorie în căutarea propriei identități, în absolut, dincolo de spațiu și timp. Este vorba, de fapt, de avatarurile palestinianului obișnuit, care și-a pierdut identitatea individuală, printre atâtea alte idendități pe care este nevoit să le adopte pentru a putea rezista în mediile, de cele mai multe ori ostile, în care trebuie să-și ducă viața. În acest sens, personajul principal, Nimr ‘Ulwan, alias ‘Adil At-Tibi, se identifică, rând pe rând, cu alte personaje întâlnite în cale, în căutarea disperată de a se ancora într-o realitate materială: Doctorul Fakhri Hasan Mansur, absolvent magna cum laude al Universității din Edinburgh, inginerul practicant Hafidh Muwaffaq, Ahmad al-Hașim, adjunct șef de Direcție, profesorul Ali Husayn Ali, de la liceul Rașid, Muhsin Hantuș Aș-Șumli, antreprenor de construcții. Mai mult decât atât, chiar personalitatea sa este scindată în două, amintind de Il visconte dimezzato (Vicontele înjumătățit), al lui Italo Calvino, al cărui trup este împărțit într-o jumătate bună și una rea. În cazul lui Nimr ‘Ulwan, împăcarea celor două părți contrarii ale sufletului se poate face doar prin poezie, ca expresie înaltă a iubirii, singura forță dătătoare de sens în această lume: “Nu ascund faptul că cele mai multe versuri sunt de dragoste, cu toate că oaspetele nostru, după câte știu, nu scrie poezie. S-ar putea ca aceasta să fie o încercare a sinelui de a se împăca cu el însuși, împăcarea fiarei cu îngerul, a visului cu realitatea, împăcarea imposibilului cu posibilul. Dacă am da glas acum celor emanate din mintea prietenului nostru întins aici, doctorul Nimr ‘Ulwan, am găsi că este cu totul în contradicție cu felul de a gândi al substitutului său ce stă în picioare aici…”

Tema romanului lui Jabra este, așadar, pierderea identității culturale. O temă sugerată în mod simbolic prin secvențele de început, în care eroul principal, confuz, se regăsește într-o piață mare a unui oraș golit de oameni și de sens, care în mod sigur este orașul său, dar a cărui identitate nu este dezvăluită: “Spațiul imens era pustiu, părăsit, uitat de Dumnezeu și de oameni, ca și cum în oraș nu a mai rămas cine să se mai miște, să meargă sau să iubească. Ca și cum o ciumă l-ar fi năpădit și nu a cruțat pe nimeni.”. Dialogul pe care îl are cu un grup de oameni, aflați într-un camion, este cât se poate de elocvent pentru ceea ce va urma, când nimeni nu poate identifica pe nimeni, nici chiar pe el însuși.

Lectura acestui roman m-a captivat încă de la primele rânduri. Antrenat de vârtejul amețitor al evenimentelor, în care te lași prins fără de voie, am ajuns la final cu sufletul la gură. Abia atunci, când am închis cartea, așa cum mi s-a întâmplat și după vizionarea filmului Călăuza,al lui Andrei Tarkovski, m-a copleșit grozăvia celor citite, impresionat de modul în care un destin nedrept strivește cu atâta ușurință sufletele unor oameni.