Christine Brooke-Rose (1923 – 2012) e cunoscută, în general, publicului cititor – britanic și nu numai – drept una dintre vocile de seamă ale criticii literare din ultima jumătate de veac. Astfel, de la A Grammar of Metaphor (1958) și până la studii ori eseuri ulterioare, cum ar fi A Rhetoric of the Unreal. Studies in Narrative and Structure, Especially of the Fantastic (1981) sau Stories, Theories and Things (1991), autoarea s-a aplecat asupra unor probleme esențiale ale naratologiei sau ale poeticii contemporane.
Însă preocupările sale sunt mult mai vaste, căci, debutând în 1955 cu o carte de poeme, Gold, Christine Brooke-Rose a abordat, apoi, atât memorialistica și eseul, cât și proza. Fapt deloc suprinzător, în fond, pentru cineva atât de familiarizat cu mecanismele construcției narative. Surpriza, însă, a venit în anul 1986, când, chiar dacă începuse ca o romancieră preferând cele mai noi form(ul)e de scriitură, autoarea publică un roman extrem de experimental, profund intertextual, dar înrudit în multe din datele sale cu literatura de tip science-fiction, intitulat Xorandor. Unii exegeți au devenit, peste noapte, adevărați heralzi ai “noului gen literar în peisajul cultural britanic”, iar alții, deși recunoscând meritele autoarei, s-au îndoit de vialibilitatea estetică a unui astfel de demers. Însă nimeni nu a pus – nu avea cum s-o facă! – sub semnul întrebării calitatea scriiturii lui Brooke-Rose și nici talentul său de a actualiza un model narativ care părea deja, la jumătatea anilor ’80, deja ușor desuet și dedicat exclusiv adolescenților.
Protagonistul cărții, de altfel și cel care dă titlul acestui straniu roman, este Xorandor. O piatră. Dar nicidecum una oarecare. Ci, desigur, având puteri nemaiauzite și calități uluitoare… Astfel, într-o bună zi, stând afară și fiind complet absorbiți de jocurile pe computer în care sunt mari maeștri, Jip și Zab, copiii administratorului unui depozit de deșeuri radioactive, au o surpriză de proporții. Surpriză care vine, așa cum era de așteptat, prin intermediul calculatoarelor care încep să le afișeze pe ecran mesaje aparent absurde: și anume rugămințile insistente ale cuiva de a nu-l mai deranja stând pe el!… Desigur, e tocmai Xorandor, piatra unde cei doi se așezaseră liniștiți, la fel cum o făcuseră de multe alte ori. Numai că acum situația s-a schimbat, câtă vreme deșeurile nucleare sunt din ce în ce mai numeroase, iar Xorandor a devenit din ce în ce mai puternic și mai plin de inițiative. Căci el se hrănește taman cu scurgerile radioactive (de care, în paranteză fie spus, locuitorii sunt înspăimântați chiar dacă nu o recunosc vreodată). Asta fiind situația, cei doi copii constată că, până să o împărtășească și celor mari, au un nou – și insolit – tovarăș de joacă. Iar cum joaca lor preferată e statul în fața ecranului, Xorandor e, desigur, prietenul ideal… Ei îl vor învăța să vorbească limba engleză, pe care piatra inteligentă o deprinde foarte ușor, cu toate că preferă să comunice prin mesaje scrise enigmatice pe care doar Jip și Zab le pot decodifica. Însă lucrurile iau rapid o întorsătură neașteptată: scurgerile radioactive fiind excesive, Xorandor începe să se reproducă rapid, iar urmașii săi astfel rezultați au aceleași abilități ca el, moment în care cei doi copii aduc totul la cunoștința tatălui lor, convins că descoperirea aceasta va elibera întreaga omenire de coșmarul reprezentat de efectul radiațiilor scăpate de sub control în urma nenumăratelor experimente nucleare.
Numai că Brokke-Rose nu intenționează deloc să scrie un basm postmodern în cheie SF, ci să-și provoace cititorii să mediteze. Nu doar asupra pericolelor reprezentate de armele de distrugere în masă și de absurdele experimente și experiențe, ci și – cum e vorba de o autoare pasionată de cultura anterioară – asupra semnificațiilor literaturii. Astfel că, la un moment dat, când totul părea a merge bine, unul dintre descendenții lui Xorandor înghite pe nemestecate substanțe radioactive pregătite pentru un complicat experiment secret și, surpriză, se crede nici mai mult, nici mai puțin decât Lady Macbeth, începând să vorbească în complicate citate pe care la început nimeni nu le recunoaște ca fiind extrase din celebra piesă a lui Shakespeare… Derutat el însuși de întâmplare, Xorandor găsește codul secret cu ajutorul căruia acțiunile și discursurile acestui insolit personaj pot fi oprite, numai că acum piatra nu mai e considerată de încredre de către specialiștii însărcinați să supravegheze evenimentele.
Deznodământul e, fără îndoială, așteptat cu sufletul la gură de cititorii prinși pe dată de straniile întâmplări imaginate de autoare. Iar acesta va fi, evident, de natură să surprindă pe toată lumea, dar și să determine o profundă meditație asupra problemelor fie ignorate, fie ascunse, fie mai niciodată luate în serios de oameni. În plus, chiar dacă materialul de care se folosește Christine Brooke-Rose pare banal și ar putea la orice pas să determine un alt autor să cadă în derizoriu, romanul se susține și convinge până la ultima pagină, chiar dacă, uneori, nu atât prin povestea în sine, ci prin modul fermecător, amuzat și amuzant în care e spusă, doar pentru ca, astfel, lucrurile serioase să pară ușor de rezolvat – dar să nu poată fi uitate de către cei care, dincolo de poveste, reușesc să înțeleagă mesajul.
Christine Brooke-Rose, Xorandor, Penguin Books, 2010.