Are ceva magic nașterea unei autoare într-o limbă care nu este a ei: putem citi acum o selecție din opera poetei catalane Maria-Mercè Marçal în limba română, grație traducerii făcute de Jana Balacciu Matei. O nouă autoare, într-un context diferit. Dacă ne uităm la alte titluri ale colecției “Biblioteca de Cultură Catalană”, în care se inserează volumul consacrat poetei, putem observa că Marçal le citise și admirase pe Víctor Català, Mercè Rodoreda și Carme Riera. În poezie, Bartomeu Rosselló-Pòrcel a fost una dintre primele ei referințe explicite, în timp ce cu Montserrat Abelló stabilise o relație ucenic – maestru foarte apropiată și plină de admirație reciprocă.
Cine se apropie pentru prima oară de Maria-Mercè Marçal (1952-1998) va dori câteva informații despre ea. Profesoară, poetă, traducătoare, prozatoare, s-a născut la Barcelona, dar întotdeauna și-a simțit ca origine un sat, Ivars, din Alt Urgell, de unde era originară familia ei, unde și-a petrecut copilăria și unde prezența mamei a continuat să fie un punct de reper pentru Mercè și pentru sora ei cu doi ani mai mică, Magda. Mercè s-a stabilit la Barcelona spre a urma studii de filologie clasică, obținând licența în 1974. A devenit imediat profesoară de limba și literatura catalana într-un liceu. Așa și-a câștigat pâinea cât a trăit. A scris de foarte tânără, scrisul era, spunea, modul ei de a gândi; a optat repede pentru catalană ca unică limbă de expresie, într-o perioadă în care formația școlară era aproape exclusiv în spaniolă.
În 1976, un an după moartea dictatorului Franco, când și-a văzut distinsă cu prestigiosul premiu Carles Riba prima sa culegere, Cau de llunes (Cuib de luni), milita într-un partid catalanist și participa activ la inițiative feministe. Condiția de femeie și rolul femeii în cultură au devenit axul explorării ei literare. Un drum nou, propriu, pentru care și-a căutat companie: a altor autoare care scriseseră înaintea ei, fără a uita de tradiția poetică catalană, pe care o cunoștea profund, a gânditoarelor și scriitoarelor pe care le citise cu deosebită atenție, de care putea profita și pe care le putea reinterpreta pentru propriile țeluri. De asemenea, pe aceea a prietenelor și colegelor de muncă sau de militantism sau a scriitoarelor contemporane, cu care să poată construi gânduri și proiecte.
Ca să poată scrie a trebuit să reflecteze profund asupra genului celui ce scrie și asupra locului propriu în lumea în care i-a fost dat să-și ducă viața ca femeie catalană și de clasă joasă, cum spune în Divisa (Deviză), poezia care deschide prima sa carte publicată, menționată mai sus, Cau de llunes. A izbutit și să revadă cu ochi critici producția poetică catalană și să exploreze vocile din alte limbi. În franceză, poeta Renée Vivien i-a fost o provocare, pe care a acceptat-o până la ultimele consecințe: i-a făcut un fel de biografie-roman pe multe voci, La Passió de Renée Vivien (Patimile după Renée Vivien, 1994), care este și o reflecție complexă asupra scrierii și vieții. Poetele engleze Adrienne Rich și Sylvia Plath, între altele, o stimulează, potrivit propriilor cuvinte, să se încumete pe drumuri poetice nebătătorite. Rusoaicele Anna Ahmatova și Marina Tsvetaeva, la a căror traducere în catalană a colaborat, îi oferă și ele modele, precum acela al patimilor, în care va lucra urmând-o pe Anna Ahmatova. Ca Emily Dickinson, va cânta “mai tare trecând pe lângă cimitir”, în Desglaç (Dezgheț,1988), și va vorbi de “abdicare” în La germana, l’estrangera (Soră, străină, 1985), punându-și întrebări asupra unei relații de dragoste eșuate.
De fapt, Marçal cântă, scrie, doar spre a înțelege, în timp ce o recreează, experiența trăită, spre a o putea trăi în primul rând la persoana întâi și apoi să o transmită cititorului. Dacă în Bruixa de dol (Vrăjitoare în doliu, 1979) cântă relațiile de iubire sau prietenia, identitatea sau modul în care îl/o vede pe celălalt/cealaltă, e pentru a-și contura propriul loc în lume. Un loc contradictoriu și incomod, dar încărcat de “adevăr”, un adevăr așa cum îl înțelegeau o Elsa Morante sau o Ingeborg Bachmann, cu ultima fiind pusă în relație în unele studii. Mai târziu, în Sal oberta (Sare deschisă, 1982), scrie despre mater nitate, când se află în dificultate de a rosti da-ul tinerei din Nazaret sau de a-l refuza și optează pentru un da sarcinii și nașterii fără prezența tatălui. Scrie despre dragostea lesbiană în Terra de mai (Țara lui niciodată,1982), când ea însăși face o opțiune sexuală care nu-și aflase formulare literară în mediul poetic în care se situează, cel al literaturii catalane. Când asistă la moartea tatălui său, Antoni Marçal, scrie, în secțiunea “Daddy” din Desglaç, despre moartea tatălui și despre cel pe care figura Tatălui îl reprezintă într-un context patriarhal. Scrie, în sfârșit, despre boală și moarte (Raó del cos, Rațiunea trupului, 2000), când trebuie să le înfrunte ea însăși. Și scrie, mai ales, în aceeași plachetă postumă, despre figura Mamei, în măsura în care înțelege locul în care Mama a fost cultural exilată și ca o recunoaștere și un omagiu adus propriei mame, Maria, al cărei nume îl poartă, spune, “încrustat” în al său.
Marçal știe să folosească cu măiestrie sonetul pornind de la Bruixa de dol și sextina (Terra de mai), acea strofă care tot revine îi servește, potrivit propriilor cuvinte, spre a lupta cu o pasiune, obsedantă în timp, luptându-se cu o schemă care revine continuu și continuu crește. Dar sonetul și sextina coexistă cu formele populare, pe care le folosise de la prima ei culegere. Este timpul asimilării și revizuirii modelelor învățate, este timpul artificiului și al bogăției de recursuri retorice variate, al strălucirii și experimentului formal. Își construiește un edificiu poetic personal în care imaginile dobândesc o semnificație proprie: luna și umbra, sarea și rana, cuțitul și iedera, cele patru elemente și o întreagă serie de specii vegetale și animale. Într-un al doilea moment, prinde corp imaginea, în întregime a ei, a uliului, care personifică un Dumnezeu scrutător, care planează sinistru asupra femeii și o urmărește pas cu pas.
Cu timpul, expresia cea mai nudă se asociază cu strofe de origine orientală: haiku și tanka. Câteva dintre ultimele poeme, publicate postum, se încadrează în Patimile lui Cristos, scrutând valoarea durerii feminine, negată sau privită ca secundară celei masculine, reprezentată, cinstită și adorată în cultura noastră în figura lui Cristos. Ea va cânta în schimb, în Raó del cos, un Cristos feminin sau, mai degrabă, două femei răstignite pe cruce.
Marçal își devansează în acest moment, ca și în altele ale operei ei, timpul, cum se spune că fac poeții adevărați: a revendicat și afirmat maternitatea fără tată, a purtat stindardul dragostei dintre două femei, a explorat rolul Tatălui și, în compensație, complicitatea Fiicei în societatea patriarhală. În cele din urmă, va ajunge să indice divinitatea feminină înlăturată și dimensiunea ei divină uzurpată, teme, reflecții și practici care, la câțiva ani după moartea ei, au pătruns lent în cultura noastră și în realitatea noastră cotidiană și care vor continua să le vorbească cititoarelor și cititorilor secolului XXI și ale secolelor ce vor veni.
Cuvânt înainte de Fina Llorca Antolín. Din volumul “Antologie poetică”
Azi aș închide șopârla-ntr-o cușcă.
Să fie a degetelor sărbătoare,
dansul iederii la ureche,
tandrețea tălpilor,
aurul negru-al sprâncenei și subsuorii.
De delir uitatele drumuri
le-aș urma cu lent, lentul pas
al boului care are de-arat
acest peisaj de lună țigancă.
Eva
Ieșea un șarpe
din fiece bucată de piele
a trupului meu și se târa
prin rădăcini, în sus,
până la trunchi și împresura
arborele obscur al dorinței
doar să o ispitească. Eu
închideam ochii și-ntr-un
coșmar nesfârșit
îi striveam capul.
Dar brusc totul
se schimba; scena
atavică se spărgea
în mii de cioburi: Eva era
cea care-mi oferea păcatul
atât de dulce cu gust de măr.
Tată-uliu care din cer mă pândești
și mă chemi în împărăția numelui tău,
mă împietrește voia ta
ce se face precum în cer și pe pământ.
Sângele meu cel de toate zilele
azi dincolo de tine se scurge
dar nu știu să mă desfac de vechile greșeli
și mă oglindesc în greșiții mei cei mai orbi.
Și mă las să cad în ispita
de-a te urmări în umbra răului meu.
Cu lăcomie străbat cu limba
conturul vorbelor tale,
le percep relieful, textura,
acidul ce dinții mi-ațâță.
Când vorbele mi le muști,
mi se deschide mintea ta ca un fruct,
și pulpa mi se topește în carne.
Această iubire, grea
provocare a granițelor
împietrite de gheață:
contrabandă de lumină.
Nimic nu-ți va fi luat: doar va veni
clipa să deschizi
cuminte mâna
și să eliberezi
memoria apei
să-și regăsească apa
din mijlocul mării.
Mamei
1
Mi-ai spus: acesta
este trupul meu,
sângele meu.
Ia, mănâncă și bea
– viață și giulgiu.
Apoi, pâinea
tăiată, rănită
de cuțit
și vinul roșu
vărsat, pătând
pânza mesei.
Sub privirea
obscenă a unui dumnezeu
care-ți uzurpa
cuvintele.
2
Sfântă obscenitate
a trupului
atins de făgăduința
morții:
de neatins
ca un paria
sau ca amprenta
unui dumnezeu absent.
Fii sacrilegă
și dă-i înapoi
însușirea umilă
a trupurilor vii.
3
De parcă de la tine mi-ar fi venit
carnea, sângele
cuvintelor.
Resurrectio
îngenunchez în fața
trupului
impur
obscen
muritor
primă
patrie
vie
sicriu
deschis
din care vin
nu există,
mamă, altă naștere.
Fragmente din volumul “Antologie poetică” semnat de Maria-Mercè Marçal, în curs de apariție la Editura Meronia, colecția “Biblioteca de Cultură Catalană”. Traducere de Jana Balacciu Matei.