Medicul și poetul Vasile Voiculescu (născut în noaptea de 24/25 octombrie 1884, în ajunul sărbătorii Sf. Parascheva, adică 12/13 octombrie pe stil vechi, dar înregistrat în acte abia pe 27 noiembrie 1884) face parte alături de Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Olga Greceanu, Alexandru Elian, Ștefan Todirașcu, Paul Constantinescu, Ion Marin Sadoveanu, Gheorghe Dabija etc. din grupul mirenilor care participau la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Ca de obicei, mărturiile confraților întru căutarea isihiei sunt cele mai prețioase, întrucât aceștia îl cunoșteau și îl înțelegeau cel mai bine pe marele poet mistic Vasile Voiculescu.
Fiindcă începe să citească încă de la cinci ani, una din primele lecturi care l-au marcat a fost din Viețile Sfinților. Ulterior, Biblia a devenit cartea sa de căpătâi: „Sfinții mei favoriți, afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinții mei au fost Avram și Iacob; am dormit cu ei cu capul pe piatră și am așteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am Ciulit urechea ca să aud glasul Domnului, ca Samuel. Am luptat împotriva filistenilor ca Samson, am cântat cu David păzind oi și am plâns cu profeții.”
Căutarea spirituală a impregnat întreaga viață a doctorului Vasile Voiculescu care considera că „medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună” (conform prietenului său dr. Constantin Daniel). Devenit foarte cunoscut, mai ales grație succeselor sale profesionale, dar și mediatizării – ținea deja conferințe la Radio pe teme medicale – a ales să fie aproape de oamenii cei mai simpli, fără a le lua bani, fapt care se petrecea și după ieșirea la pensie, când o ducea foarte greu financiar. Iată motivele pentru care a fost numit „doctorul fără de arginți”…
Căutările de ordin spiritual ale lui Vasile Voiculescu, ilustrate și în scrierile sale, au fost sinuoase, de aceea este bine să le clarificăm, folosindu-ne de un citat notat după moartea poetului (petrecută în noaptea de 25/26 aprilie 1963) de bunul său prieten Alexandru Mironescu, în jurnalul său recent publicat: „(19. IX. 1967) Apariția Nuvelelor doctorului șVasileț Voiculescu, anul trecut, a provocat printre cei legați mai temeinic de rânduiala creștină niște nedumeriri, chiar niște reacții. Eu, ca mai apropiat de doctor, am fost, în acest răstimp, interpelat. Chiar ieri, un prieten bun, care l-a cunoscut pe Voiculescu, îmi spunea că lectura Nuvelelor l-a aruncat într-o confuzie în privința poziției creștine a doctorului. Nu mă miră. Însă lucrurile trebuie văzute și înțelese altfel și în cele din urmă reținut faptul pozitiv al mărturisii creștine, al adeziunii lui la Hristos. Dr. Voiculescu a fost, într-o formă discretă, un om zbuciumat, ispitit de experiența ocultistă, sensibilizat față de ea încă din copilăria lui petrecută în mijlocul țăranilor, iar apoi printr-o vastă lectură și informație. Am motive să cred că în acest domeniu era unul din cei mai informați oameni din țară, unde erau câțiva – am cunoscut și eu vreo 2-3 din ei – extrem de calificați în această materie. Dar dr. Voiculescu nu era om de echivocuri, de duplicități, și firește nici un amăgitor. E absolut sigur. Dimpotrivă, era de o linie exemplară. Era însă un om viu, dramatic în fond – el acoperea asta cu o asprime și cu o prevalare a rațiunii –, încercat de tentații intelectuale puternice. Niciodată însă nu l-am surprins în vreo situație dubioasă sau vreun gest sau vreun crâmpei de propozițiune care să-mi suscite vreo suspiciune asupra autenticității unei vieți. Nici semne de spectaculoasă evlavie, dar nici semne din care să fi rezultat reticențe sau încurcături majore în aderența intimă lui Hristos. Sunt oameni care au la foi du charbonnier, cred și gata. E, într-un fel, o modalitate preafericită. Pentru mine însă exemplu doctorului Voiculescu e infinit mai elocvent, ținând seama de condiția societății moderne, pentru că el e dovada că, deși a cunoscut și alte ținuturi și probleme, de ordin spiritual, cu ispite extrem de subțiri și rafinate, el a optat pentru Hristos, în etapa finală a vieții, ca o concluzie a unei întregi existențe de o foarte mare bogăție interioară, și ca un om care știa bine pe ce se întemeiază această dramatică opțiune. Acesta este faptul care trebuie reținut din confruntarea cu opera și viața doctorului Voiculescu.” („Admirabila Tăcere. Jurnal (1967-1968)”, Ed. Eikon, p. 93-94). Este o evidență că un om care nu ar fi fost dedicat lui Hristos cu întreaga sa ființă, nici nu ar fi putut scrie unele dintre cele mai frumoase și valoroase poezii mistice ale literaturii nostre creștine – de aceea mărturia lui Alexandru Mironescu este foarte prețioasă.
O altă dovadă a dedicației sale creștine este aceea că după moartea timpurie a soției (1946), conform mărturiei fiicei poetului, Gabriela Defour-Voiculescu, Vasile Voiculescu a intenționat să intre în monahism, dar a renunțat în urma presiunilor familiei.
Apropiat de Alexandru Mironescu, de Sandu Tudor, de Pr. Andrei Scrima, Vasile Voiculescu participă discret, dar constant, la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Ulterior, când aceste întâlniri sunt oprite de autoritățile comuniste, se va reîntâlni cu prietenii săi în diverse locuințe, la Alexandru Mironescu, în special.
Tot lui Alexandru Mironescu i se datorează o altă prețioasă mărturie referitoare la rafinamentul și profunzimea căutării duhonicești pe care o avea Vasile Voiculescu: „(20.III.1968) Miercuri. În vremea Postului Mare, Miercurea și Vinerea, dimineața, se oficiază una dintre cele mai tainice slujbe ale Bisericii, așa numita Liturghie înainte sfințită, cu citiri din Psalmi și din Cartea Facerii. Liturghie cu semnificative tăceri, cu îngenunchieri meditative încărcate de taina misterului covârșitor. De Liturghia aceasta – e cazul să spun – foarte, foarte mulți creștini intelectuali habar nu au. Doctorul Voiculescu o avea mult la inimă, această inițiatică și concentrată Liturghie, și ani de zile am participat împreună la ea. El m-a dus la câteva biserici unde erau preoți bătrâni care o slujeau cu detalii de ritual care îl emoționau cu deosebire, căci el avea probleme speciale în legătură cu această liturghie suprasaturată de mister. De atunci mă însoțește un soiu de prezență a lui în afecțiune și aducere-aminte.”…
Din păcate, Vasile Voiculescu, a fost arestat în noaptea de 4/5 august 1958 (cu o zi înainte de Sărbătoarea Schimbării la Față), în lotul Rugului Aprins, la 74 de ani. Suportă foarte greu ancheta, semnează, în urma presiunilor și bătăilor, acte în care „recunoaște” că ar fi fost legionar (fapt neadevărat), că ar fi avut activități împotriva noii orînduiri socialiste – ceea ce era o imensă minciună întrucât această uriașă personalitate a culturii și a Bisericii nu greșise cu nimic, nici măcar din această perspectivă deforma(n)tă a realității. Singurul său „păcat” era că participase alături de prietenii săi (Pr. Daniil Sandu Tudor, Al. Mironescu, Pr. Benedict Ghiuș, Paul Sterian etc) la întâlniri private în care discutau probleme de ordin cultural și duhovnicesc. Este eliberat în ziua de 2 mai 1962, fiind grav bolnav de tuberculoză lombară. Va mai trăi un an până în aprilie 1963, având imense suferințe.
Experiența sa isihastă este adesea ilustrată în superbe versuri, iată de ce Vasile Voiculescu va rămâne deopotrivă în cultura română și în Biserica Ortodoxă marele poet al Rugului Aprins.