Camara Laye (1928 – 1980) s-a născut la Kouroussa, în Guineea Franceză, primii ani ai copilăriei petrecându-i în mijlocul comunității Malinke, în deplin acord cu tradițiile și cultura locale, fără a avea prea multe legături cu civilizația albilor. După ce-și încheie studiile la Conakry, capitala țării, va pleca la Paris, în anul 1947, pentru a aprofunda ingineria. Recunoscut încă de timpuriu drept un talent precoce și o voce literară extrem de pregnantă, Camara Laye se va afirma, treptat, nu doar ca unul dintre scriitorii importanți ai continentului african, ci și ca susținător activ al drepturilor omului și militant pentru libertatea de expresie mai cu seamă în țările din Africa. În 1953, el publică primul său roman, L’Enfant noir, iar în 1954, Le regard du roi, ambele fiind primite favorabil de critica literară și de publicul cititor, Camara Laye devenind, prin intermediul acestor texte, rapid traduse în mai multe limbi, unul dintre reprezentanții de seamă ai literaturii africane de expresie franceză. Romanele care urmează, Dramouss (1966) și Le maître de la parole (1978), nu vor face decât să confirme un talent narativ remarcabil și să impună, mai ales în spațiul cultural francofon, un scriitor autentic, cu toate că unele dintre creațiile sale vor fi interzise în Guineea natală, din cauza opoziției manifestate de autor față de regimul politic instaurat în patria sa.
Africa a fost, se știe, privită adesea drept un continent al contrastelor și extremelor, al violenței, al sărăciei și inechității sociale, ori, dimpotrivă, ca un paradis al organizatorilor – și amatorilor! – de safari, de sporturi extreme ori de senzații tari. Dincolo, însă, de toate aceste clișee, întregul continent a rămas mult timp, în ceea ce are mai caracteristic și mai important, necunoscut publicului – și mai ales publicului cititor. Lui Camara Laye îi revine meritul de a fi reușit să spună câteva lucruri esențiale despre Africa, fără a se servi, în demersul său, de consacratele locuri comune și fără a simți nevoia să recurgă la amănuntele excesive ale unei culori locale prea mult accentuate în anumite momente de alți autori pentru a mai fi cu adevărat credibilă.Fiind, în mare, povestea copilăriei unui băiat african – cu puternice accente autobiografice – L’Enfant noir (deși criticat de scriitorul nigerian Chinua Achebe pentru vina de a avea o viziune “prea senină” asupra realităților mult mai dure ale lumii africane) este un roman care rezistă și astăzi. Nu prin încercarea de a demasca ceva sau pe cineva, cu toate că nu i se poate nega lui Camara Laye capacitatea de a surprinde extrem de pregnant toate realitățile (adesea dureroase) ale Africii, ci mai cu seamă prin arta autorului de a recompune atmosfera unei lumi ale cărei norme și reguli par, adesea, desprinse din legendele continentului negru. În plus, permanenta nostalgie a scriitorului însuși față de realitățile abordate, ca și accentul pus pe un protagonist aflat la începutul unui complicat proces al inițierii fac din L’Enfant noir o carte pe care ți-e greu să o lași din mână.
Astfel, personajul central este un băiat de culoare care, nici chiar la sfârșitul întâmplărilor relatate, nu se simte suficient de matur pentru a se putea considera “bărbat”, așa cum riturile de inițiere prin care trece ar fi fost menite să-l facă să se perceapă pe sine. Dar cum să se considere el complet independent când, după cum îi spune mama sa, niciodată nu va fi altceva, pentru ea, în ciuda oricâtor diplome va aduce acasă și în ciuda oricăror strălucite studii, decât fiul său?… De altfel, legătura aceasta profundă cu familia și cu comunitatea din care face parte îl individualizează profund pe copilul, apoi adolescentul atras, pe de o parte, de școlile albilor și fascinat de posibilitatea de a avea, după absolvire, o viață mai bună și mai ușoară decât a părinților săi, iar pe de alta, aflat sub puternica înrâurire a tradițiilor și ritualurilor africane pe care tatăl său le cunoaște și le practică. Imaginea cu puternice semnificații simbolice a șarpelui – cu care, din cauza educației sale de “om alb” (așa cum îl consideră vecinii ori cunoscuții), copilul nu va mai avea voie să învețe să comunice – apare pe tot parcursul romanului, semn al ciocnirii permanente a două civilizații și, practic, a două lumi extrem de dificil de pus în acord: cea a albilor, stăpâni peste armele de foc; și cea a africanilor, capabili mereu să stabilească o comunicare cu animalele acestui continent. La rândul ei, mama băiatului devine, printr-un subtil transfer de semnificații, imaginea însăși a Africii, o Africă demnă, curajoasă și liberă spiritual, în ciuda oricărei încercări de colonizare. Iar romanul lui Camara Laye se dovedește a fi, citit din această perspectivă, și o veritabilă luare de poziție a autorului față de acțiunile brutale ale colonizatorilor albi, atât de “civilizați”, încât cel mai adesea uitau că nu sut singurele ființe înzestrate cu rațiune de pe planetă… Astfel încât, nici plecarea protagonistului spre Franța, în finalul romanului, nu înseamnă o dezertare sau o abandonare a vechiului mod de viață și cu atât mai puțin a oamenilor din mijlocul cărora s-a ridicat. Ci, dimpotrivă, o alegere pe deplin conștientă, nu doar pentru binele propriu, ci pentru ca, după ani, bărbatul care va deveni să poată face ceva cu adevărat important pentru ai săi.
Camara Laye, L’Enfant noir, Paris, Plon, 2006