Scriitorul norvegian Per Petterson are o serie de autor la Editura Univers. Motivul e simplu, este unul dintre cei mai vânduți scriitori norvegieni, romanul său „La furat de cai” din 2003, tradus în numeroase limbi (inclusiv în românește), l-a făcut celebru. E un maestru al descrierii misterelor unei familii, al conflictelor mocnite, al relațiilor dintre părinți și copii. Romanul de față e un exemplu*).
Romanul începe cu plecarea mamei lui Arvid cu feriboatul din Norvegia în Danemarca natală, după ce a aflat că are cancer la stomac. Arvid nu e martorul scenei, povestește ce a auzit, ce a aflat de la alții. Mama se întoarce la o casă de vacanță pe care o consideră „acasă”, unde cu patru decenii în urmă născuse un băiat, prăpădit între timp; nu mai trecuse pe acolo de patru decenii. Abia acum aflăm, din cuvintele mamei spuse unui prieten, că Arvid, care o urmează impulsiv, are 37 de ani, că e un băiat care nu s-a maturizat, că e căsătorit, dar îl așteaptă un divorț, că „nu știu ce să mă fac cu el”.
„Am început să plâng nestăpânit, și nu-mi păsa în momentul acela că Hansen m-ar fi putut vedea, apoi i-am dat mamei drumul la braț, am alergat în fața mașinii, am pus fruntea pe capotă și am plâns așa cum nu plânsesem niciodată, am lovit capota cu palmele, apoi am alergat în spatele mașinii și am lovit cu palmele portbagajul negru al mașinii, iar ei puteau să se zgâiască la mine cât voiau, dacă li se pare interesant, nu-mi păsa. Am alegat apoi spre feribot, m-am sprijinit de cocă, cu apa neagră chiar sub mine, părea atât de frig și am plâns și mai mult. M-am întors apoi la mașină, iar acolo șoferul de taxi stătea stânjenit la culme, neștiind unde să se uite, pentru că era atât de tânăr și nu înțelegea ce se petrece în fața lui.”
Acțiunea cărții se petrece la sfârșitul lui 1989, an de mari tulburări în toată lumea, între care cea mai marcantă a fost căderea comunismului. În anii 70, băiatul își neagă șansa la o educație înaltă, părăsește facultatea și devine muncitor, pentru că se înscrisese în partidul comunist , iar acesta le ceruse membrilor să meargă să muncească în fabrici. Nu renunță să țină atârnat pe perete portretul lui Mao. Este unul dintre motivele rupturii de mama sa. Comunicarea dintre cei doi va fi rară în tot timpul vieții. „Mama credea că știe cine sunt, dar nu era așa. Nu știa cine sunt pe plajă, în ziua acea din 1989, nu știuse la cofetăria Bergersens cu aproape cinci ani în urmă, nici măcar înainte să devin comunist. Nu era atentă la mine, își întorcea privirea spre alte lucruri. Mă vedea intrând și nu știa de unde veneam, mă vedea ieșind și nu știa unde plecam; cât de perdut eram fără ea, la șaisprezece ani, la șaptesprezece, la optsprezece.”
Cartea este și despre lupta fiului pentru maturitate. Arvid trăiește într-o capitală bogată, Oslo, dar suferă de boala tipică vârstei de mijloc. Căsătoria sa, din care au rezultat două fete, e pe ducă, mama e pe moarte, idealurile sale se prăbușesc, nici fizic n-o duce prea bine, comportamentul său e paranoic (mai ales pe feribot, când se bate cu un bărbat despre care credea că l-a amenințat și care nu era decât un prieten din copilărie). Arvid vrea să se desprindă de mamă, e infantilizat de dezaprobările ei. Nu știe să răspundă întrebărilor esențial: Cine sunt? Cine am fost? Pare și mult fatalism în toate acestea.
„Am fost singurul dintre cei patru fii care a fost planificat dinainte, care a fost dorit de ambii părinți, iar asta îmi dădea o legitimitate de care m-aș fi lipsit bucuros. Voiam să fiu un proscris cum fuseseră mama și fratele meu, să le împărtășesc durerea și să rătăcesc pe străzi în întunericul nopții, în secret, căutând un loc unde aș fi putut să stau.”
O tragicomedie neagră, pentru că, spune eroul „căutam în mintea mea ceva important, foarte important, dar inidferent cât de mult încercam să mă concentrez, să strâng din ochi, nu puteam să-mi dau seama care era lucrul acela foarte important. Am smuls câteva fire uscate de iatrbă marram, le-am îndesat în gură și le-am mestecat. Erau tari și tăioase, așa că am mai smuls câteva, aproape un pumn plin de iarbă uscată, le-am băgat în gură și le-am mestecat cu putere, în timp ce stăteam acolo și așteptam ca mama să se ridice și să vină.”
Cartea a primit Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic, în 2009.
*) Per Petterson – Blestem curgerea timpului, Editura Univers.Traducere din norvegiană de Karmen Bâlko