– Între proza ficțională și cea nonficțională pe care le promovați în egală măsură, căreia îi dați întâietate, care vă este mai aproape de suflet?
– Încă de la debut m-a fascinat cum trece ficționalul în nonficțional, și invers. Cum trebuie să fie, mi-am spus, și încă îmi mai spun, trecerea pe nesimțite dintr-una într-alta. Să dau exemple ca să vorbesc mai clar: în copilărie bunică-mea mă trimitea după drojdie la alimentara din colț întrucât avea în planul de acțiune din cuhnia de vară realizarea unor „bubuiene” (numele dialectal-liric al gogoșilor). Întrucât întârziasem peste măsură pe uliță, zgâindu-mă la te miri ce, bună-mea m-a întâmpinat cu sintagma: „da’ unde-ai stat atâta, parc-ai fost în Patagonia?”. Cuvântul mi s-a întipărit în memorie, și auditiv, și imaginativ (sugera într-adevăr, acustic, ceva aflat la mare depărtare). Acu’, în plină maturitate târzie, plec în Patagonia într-o carte de aventuri livrești cu această temă. Și pentru că în regimul ficțional-via-nonficțional totul se leagă, să mai spun cum anume se petrece treaba: iată, ca să ajung în Patagonia, printre triburile alaucalufilor dispăruți sau al triburilor ona culegători de scoici, dispăruți și ei, vâslesc prin oceanul bibliotecă unde dau leneș din coadă balenele lui Melville, acelea în format in octavo sau in quarto. Tocmai acum răsfoiesc calm, pe vreme de seară, cu briză, înspre Strâmtoarea Magellan, romanul de aventuri al lui Georges Sim pe nume Le monstre blanc de la Terre de feu (J. Ferenczi et Fils, Editeurs, 9 rue Antoine-Chantin, 9, 1928, Paris). Acolo dau peste eroul negativ Nerf-de-Boeuf care – una, două – spune vorba „Parbleu!” și face răutăți. Numele său, care ar fi să fie Nervi-de-bou, îmi aduce în minte alte cele din regimul non-ficțional. Bunăoară, în urmă cu ani, între Congresele al XIII-lea și al XIV-lea, tăiam porci în pragul sărbătorilor de iarnă, la sat, la socri. Tot acolo, alți criminali, stârniți de pofte din vremea când umanitatea era la faza de vânători-culegători, de dinainte de starea de sedentarism agricol, aveau pofte de carnivori, așa că unii dintre ei, semenii socrului meu, uica Nică Secoșan, tractorist deținător al mai multor medalii Meritul Agricol, se uitau cu pofte, cum am zis deja, carnivore la vițeii din bătătură, cărora partidul le proteja viața, așezându-i în rândul marilor tabuuri alimentare, asemenea mărului din rai. Numai că ortacii din „semea” (stațiunea mecanică agricolă) ai socrului meu nu se încurcau în tabuurile de partid și le luau viața pe șest, am auzit cum că-i sufocau cu pungi pe cap sau în găleți cu apă, mai apoi chemau veterinarul să constate decesul. Drept e că n-am asistat la asemenea execuții și măturisesc că, apăsat de conștiința mea umanitarist-ecologistă, nu cred că aș fi putut fi de față la execuție! Ce nu face omul să treacă dincolo de tabuuri? Și cum spun, de fiecare dată când carnea de vită era tăiată în cuhnia de vară răsărea, nu știu de unde, magicul cuvânt ferlofână – exotică vorbă, un amestec de sonorități botanice și mecanice, cuvântul se ivea în sintagma: „vezi, trage ferlofâna de pe carnea aia” – respectiva vorbă se referea la un fel de vene albe despre care veterinarul comunal mi-a spus că ar fi ceva de felul lui Nerfs de boeuf, adicătelea: vene și nervi. Iată, așadar, drumul subtil dinspre ficționalul lexical spre nonficționalul asemenea, într-o translație fine-tunning care spune multe despre cum lucrează imaginarul creator la masa de scris: eroul negativ Nerfs de boeuf devine, în expediția mea patagonezo-bănățeană, mister Ferlofână.
– De ce mare parte dintre scrierile dvs. promovează și privilegiază documentul? N-ar trebui lăsat mai degrabă în seama istoricilor? Sau e vorba mai degrabă de un fel de arheologie culturală, trăsătură, e drept, mai rar întâlnită, și la scriitori?
– Pe cine nu atrage istoria? De mici ne zglâmboiem prin muzee la halebarde, la măciuci și buzdugane, la paloșe, la tunuri, la coroane. Arheologia este o parabolă a scriiturii, o alegorie a scrisului, un cerdac al imaginarului creator care este chiar așa, o arheologie, o poveste cu sapă, gropi de lut, pensule mititele care curăță cranii, podoabe, dar și ciudățenii dintr-o lume exotică pe care nu o bănuim că ar fi atât de aproape de banalul tumultului cotidian, așa cum s-a petrecut treaba când cu lucrările de construcții din Piața Libertății, care au scos la iveală un schelet de animal din epoca otomană a Timișorii. Acesta s-a dovedit a nu fi nici cal, nici vreo vacă oarecare – arheologii specializați în scheletele dobitoacelor ne spun că ar fi, pur și simplu, scheletul unei cămile! O provocare literar-ficțională mai dihai decât asta e greu de găsit.
– În scrierile dvs pur ficționale se remarcă, sigur nu mă înșel, obsesia Istoriei. De ce?
– Istoria mare e otova cu aceea mică. Toți le purtăm cu noi, suntem produse ale lor, totul este istorie în jur, o adulmecăm prin reflexele pavloviene ale neuitatei madlene din Proust, ne plimbăm prin Ardeal și, prin vechituri și ruine istorice, adulmecăm cutare asprime de medievalitate ungurească, de pietate papistașă, de miresme de piatră încinsă și lavițe de lemn, dar și de tinerețe buimacă la colocviile optzeciste de poezie din Sighișoara, unde ne simțeam cocoși că ne urmăreau structurile, că aveam printre noi informatori, că eram obraznici, liberi și totul se potrivea cu ulițele acelea cu pietre. Istorie cu iz de madlenă proustiană e de dibuit și prin locurile istorice din Vechiul Regat, prin culele oltenești sau mânăstirile din Vâlcea sau Moldova de Sus, acolo madlena amestecă moliciunea otomană a odăjdiilor și țoalelor boierești cu miresme de niscaiva tămâie și înflorituri arabo-bizantine, dublate de bombeurile de aramă din icoanele pravoslavnice rusești. Este complicat să amesteci istoria în ficțiune, mai ales atunci când vrei mai mult decât epic și rătăcești proustian prin hudițe, metereze, curți interioare, parmalâcuri orientale și donjonuri ardelenești, așa cum este unul prăbușit în ruinele cetății Șoimoș, care veghează de pe culmea unui deal defileul Mureșului la porțile de intrare în principatul transilvan cu iobagi și căpițe de fân la vremea verii.
– Sunteți celebru, aș spune, pentru câteva volume, publicate singur sau în colaborare, care au fost definite ca „docuficțiune”, un amestec de reportaj, document și eseu. De ce credeți că impactul lor n-a fost cel așteptat? Mă înșel? Ce se întâmplă cu demersul recuperator?
– Nu știu ce impact ar putea naște docuficțiunile experimentale într-o lume care nu are vreme pentru ele, m-am resemnat cu plăcerea de a le scrie. Este suprema libertate pe care și-o poate oferi sieși un făcător de asemenea daraveri epice, și reportericești, și experimentale.
– S-a mai spus despre dvs. că sunteți un textualist. Cum vă vedeți?
– Mă văd chiar așa. Imaginați-vă că am acasă o pivniță, aflată în purtarea de grijă a octogenarei noastre mame, pivniță căreia i se spune în graiul locului podrum, n-am mai fost acolo de decenii, în pruncie coboram cu emoție spăimoasă scările spre podrumul cu mireasma lui de morcovi, rachiu și pământ răcoros. Dacă mă duc acum acolo, printre borcanele aceleași, după cinci decenii, cum anume aș putea să le povestesc încremenirea împodobită cu dârele strălucitoare ale limacșilor, altfel decât printr-o bună – cât mai bună – stăpânire a textului care să le aducă în lumina paginii. Aș mai putea ca acolo, în podrum, să am un șevalet și să le pictez sau un flaut și să cânt despre ele, numai că nu mă pricep. Tinerii trebuie să știe că arta de a spune ceva despre borcanele din podrum se întâmplă prin limbajul (text și sintaxă) literaturii, artei plastice și muzicii. Altele mijloace nu avem!
– Departe de centrul cultural, cum de nu aveți vreun complex al provinciei?
– Nu am urmă de complex. Las deoparte faptul că aproape o săptămână, între 15 și 21 decembrie 1989, am fost locuitor al capitalei mondiale a răzmeriței. De altfel, încă de pe băncile școlii mi-a plăcut să stau cu colegii golani în băncile din fundul clasei, mai apoi așezarea aceea mi-a rămas în deprinderi, în curricula mea nu veți găsi urmă de funcție, nu am avut dorința de a sta în prezidii. Mi-a plăcut să fluier prin bisericile culturale, să râgâi sau să trag o bășină zgomotoasă în liniștea pioasă a valorilor înțepenite prin stelaje axiologice fixate cu piroane și stinghii ale distincțiilor, premiilor, marketingului, a demnităților literare care seamănă cu țoalele pe care le îmbracă ștabii universitari când practică laudatio la acordarea doctoratelor honoris causa, cărora sabotorii le spun cinic hormonis pausa. Așadar n-am treabă, e mai bine uitat într-o provincie pustie, ai întotdeauna șansa să vii de undeva din spate și să poți fii, așa, viu. Și tânăr, dacă nu în neputinciosul nostru corp, măcar în spirit, atât cât va dori fratele trup să-l țină pe lumea asta!