Sub scara de incendiu cu trepte de metal, bătrânul cerșetor își închipuise un adăpost dintr-o foaie veche de cort militar și o umbrelă cu toate spițele rupte. Sprijinise vreo două spițe de pervazul ferestrei de la parter, încă vreo două de scara ce cobora înclinat pe peretele casei și una între crengile liliacului din curtea Bisericii Amzei. Liliacul era golaș în ultimele zile ale lui noiembrie.
Mai mult ca să-i răsplătească strădaniile, umbrela stătea.
Ploaia rece de noiembrie și luminile vreunui automobil întârziat puneau șiraguri de mărgele pe buza fiecărei trepte. Bătrânul cerșetor își strânse umerii sub haina ostășească, ducându-i mult spre spate – cum fac vulturii când coboară din zbor și își strâng pe spate aripile – împingând în același timp gâtul în față. Gestul fu scurt și, pentru o clipă, chiar îl făcu să arate ca un vultur prins de ploaie.
Serafim rămase cu privirea nedumerită asupra bancnotei pe care i-o strecurase în palmă domnul Malaxa. Ca și cum nu-și recunoștea proprietatea asupra unei asemenea comori, mâna îi stătea încă depărtată de trup, întinsă în poziția obișnuită. O picătură de ploaie căzu pe marginea hârtiei, aplecându-i pentru o clipă colțul sub greutatea ei. Serafim repetă scurt de trei ori ticul lui din umeri și retrase repede mâna cu bancnota din ploaie.
Locul bănuților era, de o viață, în buzunarul din dreapta al mantalei sale ostășești. Cu stânga lua, cu dreapta ascundea monedele în buzunar. De data aceasta însă, bancnota luă alt drum. După un minut de socotire, Serafim descheie doi nasturi de la gât și o strecură la piept, într-un mic buzunar secret. Folosind doar mâna dreaptă, pentru că stânga era întinsă în ploaie, ivindu-se de sub marginile zdrențuite ale umbrelei ca o creangă de copac desfrunzit, încheie la loc cei doi nasturi. Mai furișă o privire împrejur, ca să se asigure că nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat.
Cu pasul măsurat și apăsat, domnul Malaxa se îndepărta. La câțiva metri distanță îl aștepta credinciosul său șofer, în Cadillacul negru oprit chiar în fața bisericii, cu portiera din spate deschisă.
Urechea lui Serafim, deprinsă cu sunetul ploii, desluși cea dintâi torsul unui alt automobil care se apropia dinspre oraș. Farurile mult mai mici și mai apropiate între ele o arătau a fi o jucărioară pe lângă Cadillacul negru. Era un Ford Aero 500 roșu de Burgundia, cu roți micuțe ca de bicicletă, cu spițele vopsite elegant în alb și cu coșul negru tras complet, adăpostind de ploaie două domnișoare care se distrau de minune înăuntru. Venea cu iuțeală și Serafim se pregăti pentru încă o baie făcută cu apa adunată în băltoaca din fața lui. Domnișoara de la volan însă făcu o manevră în cea din urmă clipă și evită băltoaca, salvând pe Serafim de la scaldă.
Deodată, din spatele micii bijuterii de pe străduță se ivi o nouă pereche de faruri, mai puternice, care prinseră pentru o clipă în lumina lor automobilul din față.
Ca un ogar avântat în urmărirea pradei sale, automobilul din spate, un Opel Phaeton urât și vechi ce scăpase, sărmanul, din Războiul cel Mare cu nenumărate semne ale bravurii sale, nimeri chiar în mijlocul gropii de sub marginea trotuarului, săltând apa murdară și aruncând-o la picioarele lui Serafim.
Încercând să scape de urmăritorul său, și pesemne totodată ajunsă la destinație, domnișoara de la volanul micului Ford forță o manevră menită să oprească automobilul atât de neașteptat, încât Opelul să nu mai aibă vreme să reacționeze. Trase de volan dreapta și automobilul se apropie de bordură, aliniindu-se cu Cadillacul negru, cu luminile încă stinse, al domnului Malaxa. Nicușor roti cheia în contact, luminile se aprinseră și automobilul prinse a toarce încetișor, apărând de nicăieri în fața domnișoarelor din Ford.
Mica bijuterie roșie frână în ultima clipă, și automobilul se opri, cu un pocnet scurt, în bara de protecție a Cadillacului.
Fiarele lovite scrâșniră scurt.
Din Opelul urmăritor apăru, pe geamurile coborâte în grabă, o umbrelă ce acoperea un aparat de fotografiat. Șoferul își încetini goana, ocolind prin mijlocul drumului cele două automobile tamponate, proptite unul în celălalt.
Blitzul sclipi cu îndrăzneală.
Din Opel se auziră râsete nepotrivite, apoi aparatul de fotografiat și umbrela se retraseră din nou înăuntru, împreună cu fotografia furată.
Nicușor deschise smucit portiera și ieși afară, în ploaie, înfuriat din pricina atacului necuviincios al domnilor ziariști asupra domnișoarelor. Picurii se loveau de cozorocul chipiului său și cădeau pe trotuar, în salturi boltite. Nick Malaxa îi făcu un semn scurt de potolire a furiei. Cele două domnișoare din Fordul elegant, roșu de Burgundia, nu se deciseseră asupra atitudinii potrivite pentru asemenea situație. Rămăseseră cu cel din urmă surâs pe fețe, împietrit acolo de spaima micii lovituri dintre automobile.
Din Opelul în care se puteau acum vedea limpede mai mulți bărbați prost îmbrăcați se făcu auzit un fluierat scurt, ca un semnal.
Automobilul demară și dispăru în ploaie.
Urechea învățată a lui Serafim fu singura care știu că înăuntru se dezlănțuiseră chiote. Își îngădui mai întâi umerilor să se strângă la spate precum aripile vulturilor atunci când coboară din zbor, în vreme ce gâtul îi împinse capul înainte, într-un gest repezit. Apoi, trupul său odată mulțumit de împlinirea acestui ritual, Serafim se ridică din culcușul său, își sprijini spatele de perete, scoase din nou galoșul din picior și-l goli de apă, întorcându-l cu gura în jos, către trotuar.
Pe caldarâmul umed, pe sub marginile spițelor frânte ale umbrelei care avea să-i fie acoperiș în noaptea ce începea, o pereche de pantofi trotteur, prinși în față cu două curelușe cu catarame aurii, se ivi sub privirile cerșetorului. Lui Serafim îi părură a fi taman de culoarea cea roșie a automobilului. Domnișoara ce-i purta așteptă cu respect până când și cel de-al doilea galoș fu golit de apă și încălțat, apoi întinse de sub umbrela dumisale o mână subțire într-o mănușă satinată:
– Bună seara, Serafim, spuse, dând drumul monedelor în palma întinsă a cerșetorului. Pentru noroc la concursul din seara aceasta, meni ea obolul.
– Concursul nu-i în seara aceasta, domniță, rosti Serafim cuvintele fără a gândi la ele, așa cum i se întâmpla adesea. Concursul nu-i în seara aceasta, dar să stai fără teamă, căci norocul a apărut. Doar de ți-a plăcea, știu și eu ce să zic?
Dreaptă sub umbrela mărginită cu dungi albe, Aglăița Vlădoianu uită să mai respire preț de o clipă. Cuvintele potrivite ale cerșetorului din colțul Bisericii Amzei îi mai opriseră inima în loc. Se întrebase și în trecut cum poate ști acest biet Serafim să strângă întreaga situație – altminteri necunoscută lui – în numai câteva cuvinte atât de grăitoare pentru ea?
Cercetase pe vremuri, când încă nu-și luase acest obicei de a veni să lase obolul de câțiva bănuți în palma cerșetorului, toate căile prin care își închipuise că Serafim ar putea afla taine și întâmplări între care să poată face mai apoi legături, pentru proorocirile lui scurte, aruncate la întâmplare.
Nu aflase nimic.
Numai Serafim o privea altminteri atunci când trecea pe la el, cu ceva ce semăna a mustrare în ochii pătrunzători. Așa că Aglăița pusese capăt cercetărilor ei necuviincioase. O vreme încercase să o convingă pe prietena ei cea mai bună, Magda Filipescu, că simplul gest de a lăsa în palma lui Serafim câteva băncuțe asigură succesul. Magda însă își lăsa capul pe spate, dezvelind spre lume un gât alb traversat de două vinișoare pulsând albăstii sub urechea stângă, și dădea drumul hohotelor de râs. Nu se mai oprea, spre jena Aglăiței care pleca ochii în asemenea momente și o ciupea, pentru readucerea la cumințenie.
În seara aceea ploioasă de noiembrie făcuseră un ocol cu automobilul, anume pentru ca Aglăița să poată trece pe la Serafim. La fel procedase și atunci când luase brevetul ca să-și poată conduce singură minunatul Ford Aero roșu, cu roțile lui dantelate în alb – cadou de absolvire de la tatăl său, generalul Vlădoianu – și când câștigase Cupa Ștrandului Kiseleff la înot (din nou Magda făcuse mare haz de „importanța” acestei cupe) ori concursul de bob de la Sinaia.
De fiecare dată aducea câțiva bănuți cerșetorului. De fiecare dată câștiga. Niciodată nu se recunoștea mai vrednică decât toți ceilalți concurenți, ceea ce însemna că întreaga recunoștință se cuvenea numai monedelor lăsate în palma cerșetorului.
Bunăoară acum. Primise un telefon cu mai puțin de două ceasuri în urmă, ca să se prezinte grabnic la Cercul Militar Național, unde avea să se anunțe câștigătoarea Concursului „Miss România 1932”. Pentru că nu se cădea ca un domn să telefoneze unei domnișoare, în locul adevăraților organizatori vorbise cu doamna Alexandrina prințesă Cantacuzino, ce făcuse parte din juriu pe toată durata concursului.
– Alături de mine se află domnul Director al ziarului Adevărul și domnul Director al Revistei ilustrate, spusese doamna Cantacuzino la telefon, făcând o pauză, pentru a lăsa domnișoarei răgaz să intervină.
– Sunt onorată, îngânase Aglăița cea dintâi platitudine ce-i venise în minte, în vreme ce gândurile ei căutau cu înfrigurare adevăratul motiv al acelui telefon.
– Ți-am telefonat ca să te invităm la Gala ce va avea loc în această seară, la Cercul Militar Național. După cum știi, va fi anunțată marea câștigătoare, mai spuse doamna Cantacuzino, și Aglăița simți un surâs binevoitor în glasul domniei sale, pe care-l puse repede pe seama renumelui tatălui său, generalul Vlădoianu.
Magda stabilise demult că toate recordurile pe care Aglăița le ataca – la concursuri de înot ori frumusețe, la curse de bob – erau menite să-i asigure ieșirea de sub umbra acestui renume al generalului.
– Ca o floare care-și întinde gâtul să scape de sub umbra copacului și să ajungă la lumină, așa ești, râdea Magda, punând-o pe gânduri pe Aglăița.
Magda râdea mult, și nu întotdeauna pentru motive pe placul Aglăiței. Se apropiaseră una de cealaltă în ciuda tuturor diferențelor dintre ele. Toți ceilalți le găseau delicioase, atât de deosebite încât se aflau veșnic în războaie verbale, dar de nedespărțit. Prietenia cu ea încă mai stârnea discuții aprinse între generalul Vlădoianu și fiica sa. Domnul general ar fi putut trece cu vederea atitudinea iresponsabilă a Magdei, dorința evidentă de a epata ori blazarea de care era lovită.
Una singură însă nu putea ierta domnul general Vlădoianu Magdei: faptul că era divorțată.
Magda Filipescu fusese căsătorită vreme de două luni cu un tânăr avocat bucureștean ce se afla încă și astăzi în plină ascensiune profesională. Motivul divorțului rămăsese ascuns și stârnea curiozități, de vreme ce amândoi tinerii păreau să fi rămas în relații excelente.
Totul se petrecuse în urmă cu doi ani.
Aglăița fusese invitată la un ceai în casa unor prieteni. Cineva adusese ultima placă de patefon a lui Eddie Cantor, și cântecul său Yes Sir, that’s my baby fusese reluat întreaga seară, la nesfârșit. Una dintre invitate, cu părul tuns scurt abia acoperindu-i urechile, lăsând vederii o ceafă copilăresc rotundă ori de câte ori fata sălta în ritmul dansului, antrena pe toți ceilalți în pașii complicați ai charlestonului.
Aglăița o privea fermecată. Nu o plăcea.
Gesturile ei necuviincios de largi și râsul gălăgios îi păreau lipsite de delicatețe. O vrăjea însă toată această atitudine rebelă, încă și mai mult decât rebelă – de-a dreptul războinică. Fruntea îi era încinsă într-o bentiță din diamante împodobită cu o pană înaltă de struț, în dreapta. Fata își prinsese într-o mână șiragul de perle ce-i ajungea până la talie și, rotindu-l în jumătăți de cercuri când la stânga, când la dreapta, făcea să sară franjurii lungi ai rochiei argintii în toate părțile, într-o încercare nereușită de a-i păstra acoperiți genunchii prinși în febra dansului.
Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească