Nu intenționez să scriu în cele ce urmează despre mica găinărie care aduce un nou scandal și pătează iarăși imaginea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) – mă refer la modalitatea păguboasă în care doi ierarhi ai acesteia au înțeles să-l ajute pe George Becali, pe când acesta era în arest. Pe scurt, au girat cu statutul lor universitar calitatea „științifică” a câtorva volume pe care este o evidență că un semidoct era imposibil să le scrie, pentru a-l ajuta să iasă ceva mai repede din închisoare.

Aș face totuși o distincție între cei doi ierarhi. Mitropolitul Laurențiu Streza este profesor universitar adevărat și știe carte, iar povestea implicării acestuia aduce cu un accident, pe când așa-zisul ierarh de la Constanța pare mai degrabă de nivelul intelectual al lui Gigi Becali, date fiind nenumăratele scandaluri în care a tot fost implicat – căci nu trece anul și aflăm de alte și alte derapaje ale respectivului. Ce poate fi mai penibil (despre inteligență nu poate fi vorba, iar despre inteligență duhovnicească ar însemna să faci o blasfemie în cazul de față) decât să girezi din perspectivă științifică un personaj atât de controversat precum Gigi Becali? Nu-i vorbă, pentru bani, au fost și alți ierarhi care i-au tot dat medalii și alte jucării „războinicului luminii” – unii mai discret, alții pe față. Și ne mai mirăm în ce hal a scăzut încrederea în Biserică în ultimii ani!

Voi vorbi aici despre o derivă mult mai gravă: cea legată de binecuvântare ca act administrativ. Ca să iasă basma curată din capcana în care singuri au intrat, cei doi mitropoliți au declarat la DNA că ar fi dat pur și simplu o binecuvântare pe acele volume semnate de bine-cunoscutul cercetător Gigi Becali! Adică, vezi Doamne, ar fi fost vorba despre un act strict duhovnicesc/spiritual, nu de o girare științifică operată din calitatea amândurora de profesori universitari…! Nu știu dacă pe cărțile respective scrie cumva că ar fi apărut cu binecuvântările ierarhilor respectivi, dar scuza aceasta este în mod evident o gogoașă, căci binecuvântarea în cazul de față a devenit un act cu valoare științifică (așa cum cerea legea, până de curând valabilă, care a și produs o sumedenie de harnici „scriitori” în penitenciare) și a avut un efect juridic concret.

Ceea ce vreau să spun în cele ce urmează vizează însă gravitatea actului propriu-zis al binecuvântării. Este deplorabil felul în care a fost dus în derizoriu un act de cea mai autentică natură spirituală. Adesea, în Biserica Ortodoxă, actul binecuvântării a devenit o simplă hârtie pe care un ierarh o semnează „ca primarul”! Un răspuns administrativ la o cerere care are valoare administrativă. Rareori este însoțit de actul lăuntric – văzut și nevăzut totodată – de a binecuvânta, efectiv. Spre exemplu: orice profesor care urmează să predea religie are nevoie și de binecuvântarea chiriarhului (ierarhului) locului. Numai că adesea aceasta este o simplă cerere în care se solicită binecuvântarea, ierarhul o acordă sau nu, tot printr-o hârtie – fără a fi însoțită și de actul sacru propriu-zis. Nenumărate alte exemple pot fi date în acest sens, căci astăzi Biserica funcționează, fatalmente, și printr-o halucinantă birocrație. Orice preot de țară va putea aduce nenumărate exemple prin care relația sa cu ierarhul direct este formalizată printr-o puzderie de acte care au ca pretext așa-numita binecuvântare. În realitate, omul cere aprobare, să plece în concediu, de pildă, și o primește sau nu. Atenție, fiind scrisă, de multe ori această binecuvântare are și consecințe de ordin juridic!

A nu se face confuzie cu binecuvântarea pe care un duhovnic o acordă ucenicului său în spațiul monahal, spațiu prin excelență sacru, uneori chiar de mai multe ori pe zi și pentru acțiuni aparent minore. Fenomenologia duhovnic-ucenic demonstrează că în cazuri rarisime această binecuvântare este dublată de vreo hârtie!

Ce este binecuvântarea cu adevărat? Binecuvântarea este un act de ordin spiritual și un vehicul prin care omul, acțiunile sale și întreaga Creație sunt păstrate în orbita dumnezeiască. Cine poate acorda binecuvântarea? Nu oricine, ci, obligatoriu, o persoană consacrată. Cu cât persoana care acordă binecuvântarea are un statut spiritual mai înalt, este de presupus că și binecuvântarea primită poate fi mai „puternică”; desigur, contează aici și curățenia celui care o primește. Iată de ce credincioșii caută binecuvântare de la preoții înduhovniciți. Binecuvântarea unui ierarh are o „greutate” în plus, căci ierarhul la rândul său a primit o „calitate” specială atunci când a fost ridicat la această treaptă. Este și motivul pentru care credincioșii își doresc binecuvântări nu numai din partea marilor duhovnici, ci și din partea episcopilor, mitropoliților, patriarhului.

Dar o persoană consacrată, un preot, cu atât mai mult un ierarh, ar trebui să fie o binecuvântare prin însăși prezența sa, fără a rosti nimic și fără a face neapărat, explicit, gestul necesar al binecuvântării. Rarisim, în cazul unor clerici – cu adevărat binecuvântați de Dumnezeu! –, aceasta chiar se întâmplă… Însă derivele actului binecuvântării sunt astăzi nenumărate, din păcate…

S-a întrebat cineva: oare câți ierarhi au acordat binecuvântări pe cărți de mâna a șaptea? Spre exemplu, pe imensitatea de volume care-i sunt atribuite – numai ca autor, pe copertă, nu și în conținut! – Părintelui Arsenie Boca, și care, majoritatea, sunt simple făcături editoriale din care însă ies o mulțime de bani??! Căci Pr. Arsenie Boca a scris efectiv doar două-trei titluri, dar vei găsi pe tarabe ori în biblioteci câteva zeci de volume care-i sunt atribuite, avându-l pe copertă ca presupus autor!! Multe dintre acestea binecuvântate, desigur, de ierarhi – le poate identifica oricine…

Într-adevăr, veți vedea destul de des în literatura creștină contemporană pe prima pagină a unui volum, sub titlu, notația: „carte apărută cu binecuvântarea …” (urmează numele ierarhului). Dar și acest fapt este de cele mai multe ori o formalitate. Autorul ori editorul face o cerere, iar aceasta este aprobată sau nu, după caz. Unii ierarhi nu pierd prilejul și toarnă un imens „Cuvânt înainte” care se încheie, helas!, cu formula în care pretind că au binecuvântat cartea. Nenorocirea este că uneori ceea ce scriu respectivii nu se ridică nicidecum la nivelul cultural & intelectual al cărții propriu-zise (n-aș vrea să dau acum exemple), astfel încât eventualul act al binecuvântării – pe care, personal, îl respect și în care chiar cred – alunecă în derizoriu. Dar fractura aceasta este o altă poveste care vorbește, între altele, despre smerenia unor ierarhi…

Mai nou, în urma unui protocol încheiat între Patriarhia BOR, Ministerul Educației Naționale și Secretariatul de Stat pentru Culte (fapt petrecut în finalul lunii mai, 2014), se prevede ca profesorii de religie din învățământul preuniversitar, dar și cei care predau în învățământul universitar să fie agreați de Biserică. Ceea ce este absolut de bun-simț, nu numai necesar. Cum credeți că se numește actul respectiv – denumire care apare de fiece dată în protocol? Citez: „aviz scris (binecuvântare)”. La fel se întâmplă atunci când, din motive temeinice (derapaje morale, comportamentale etc.) o persoană nu mai este agreată, se va proceda la „retragerea avizului scris (binecuvântării)” – ceea ce presupune, prevede protocolul, un act separat.

Observați nonsensul? Cum poate fi retrasă o binecuvântare, presupunând că aceasta a fost implicit/explicit și un act de ordin duhovnicesc, nu numai birocratic?? Sunt teologi care susțin că, spiritual vorbind, o binecuvântare odată acordată nu poate fi retrasă. De unde și episodul veterotestamentar în care binecuvântarea furată nu a putut fi retrasă. În schimb, în mod evident, un comportament moral inadecvat te va putea scoate, oricum, de sub harul binecuvântării…

Un preot creștin ortodox contemporan, cleric al BOR, pe care-l apreciez mult (nu-l voi numi acum) susține – referindu-se la binecunoscutul episod evanghelic al uscării smochinului – că retragerea binecuvântării este totuna cu blestemul. Să înțelegem că acei nefericiți cărora li se va retrage binecuvântarea, aprobarea de a preda, sunt automat blestemați?! Nu este o pedeapsă cam aspră?

Ce se mai poate spune atunci despre „retragerea binecuvântării” care a vizat recent un strălucit intelectual și profesor (caz concret!) al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, tocmai pentru că nu a acceptat derivele altor colegi, profesori teologi, de mult certați cu legea și cu bunul-simț? Spre neșansa dinozaurilor din facultate, care au cerut explicit această „retragere a binecuvântării”, și spre cinstea sa, PF Patriarh Daniel nu a acceptat-o!

Să ne înțelegem, nu sunt de părere că este cazul să fie reluate polemicile ieftine legate de protocolul sus-amintit. Personal, consider că BOR – și oricare cult recunoscut în România – are dreptul, chiar obligația, să evalueze lucrarea profesorilor, fie aceștia din mediul universitar (Facultățile de Teologie), fie preuniversitar (profesorii de religie). Nu era mai cinstit însă, ba chiar mai corect din punct de vedere duhovnicesc/spiritual, odată ce totul este într-o bună măsură o formalitate și un act pe o bucată de hârtie, ca această formă de acceptare/nonacceptare din partea Bisericii să fie numită pur și simplu „aviz scris” (cum și este prevăzut, parțial, în protocol)??

Dovada maximă a faptului că binecuvântarea cerută-primită pe cale strict adminstrativă a devenit apă de ploaie este introducerea recentă a unui… supliment, anume așa-numitul „Jurământ sau Act de onestitate și fidelitate față de Biserică” pe care îl va depune obligatoriu orice preot ori angajat al BOR. Păi momentul hirotonirii și binecuvântarea primită pentru instalarea într-un anumit post nu erau suficiente?? Nu voi insista nici pe acest subiect al „Jurământului…”, care este un barometru de o nesfârșită tristețe, căci prea este atacată Biserica în ultima vreme…

Dorește profesorul binecuvântarea ierarhului – cum ar fi mai mult decât firesc, atunci când te angajezi într-o asemenea formă gravă de responsabilitate și de slujire a aproapelui/elevului/studentului? Acceptă ierarhul să-l binecuvânteze pe profesor? Foarte bine, aceasta se poate petrece față către față, într-un cadru adecvat, fără a fi însoțit de o bucată de hârtie…! Cine a primit vreodată binecuvântarea unui duhovnic de anvergura Părintelui Cleopa Ilie (foto), cine a primit cu inima deschisă chiar binecuvântarea vreunui ierarh, știe despre ce vorbesc. Să nu mi se spună însă că binecuvântarea sub formă scrisă ar avea aceeași „greutate” cum are și cea față către față, căci în ritmul acesta vom ajunge și la livrarea împărtășaniei pe internet!

De ce a decăzut, de ce este diminuată binecuvântarea la un meschin și terestru act administrativ? Este o întrebare la care nu am un răspuns, ci doar presupuneri. Cei care trebuie să(-și) dea răspunsuri sunt înșiși teologii și ierarhii. Mă refer la cei responsabili, la teologii și la ierarhii reali, iar nu la simulanții care se joacă de-a binecuvântarea…