Trebuie să recunosc că, deși vechi colaborator al “Ziarului de duminică”, am fost (deloc neplăcut) surprins să asist la o premieră. Un editorial bine scris și nu tocmai revendicativ a iscat, în sfârșit, o dezbatere deschisă într-o publicație cu totul onorabilă, dar mai degrabă cuminte, nedispusă la găzduirea unor confruntări tranșante între oameni cu opinii diferite și cu atât mai puțin la polemici. Fiind vorba de traduceri și scriind eu însumi pe vremuri, poate mai puțin aplicat, pe tema aceasta, mă simt dator să intervin.
Doamna Grete Tartler îi dă o replică amăruie și ușor iritată lui Daniel Nicolescu, semnatarul editorialului de acum două săptămâni “Traducătorii trădați”. (Trec peste faptul că distinsa poetă, eseistă și traducătoare îi atribuie autorului, din graba lecturii, o concluzie trasă de o publicistă franceză de la săptămânalul L’Express).
Ideea că scriitorii scriu din preaplinul lor spre a îmbogăți patrimoniul cultural național și că, în urma lor, traducătorii transpun în propria limbă frumusețile de pe alte meleaguri pentru a completa acest tezaur este nobilă în sine. Dacă ar face-o în zilele noastre în deplina ignorare a remunerației, ar suna cumva vetust, cam în genul revoluției pașoptiste sau ca “la belle époque”. Nu trebuie să ne ascundem după deget că atât contribuția autorilor, cât și cea a transpunătorilor în alte graiuri este prost plătită la noi, mai mult decât în țări cu care ne pretindem egali ca faimă, istorie și cultură. De ce ar trebui să considerăm că aceia care “trăiesc din scris” (implicit din traduceri) sunt fericite excepții, când totul ar trebui să fie firesc? Nu mă gândesc aici la situația unor mari autori care au făcut și fac și acum averi de pe urma talentului, ci la truditori mai aproape de pământ care ar putea foarte bine să-și asigure o viață decentă din munca lor.
Aș putea fi acuzat de o social-democrație de paradă, datând din aceleași vremuri trecute. Să nu uităm însă că actuala practică a drepturilor de autor e o moștenire a restricțiilor de acum două decenii și ceva, în care nu intră în discuție valoarea lucrării, ci stricte criterii contabilicești, grijulii cu ideea ca oamenii scrisului să nu “depășescă măsura”. Poate tocmai de aceea, unii dintre acei scriitori importanți citați de doamna Tartler într-o listă improvizată, au renunțat la traduceri, ba chiar s-au refugiat în ocupații mai onorabil plătite. Aș putea cita, la rândul meu, o pleiadă de traducători care își poartă crucea cu devotament și demnitate. Dar care primesc “onorarii” de mizerie. N-ar trebui să oftăm resemnați.
Spune doamna Grete Tartler în încheierea pledoariei sale, recurgând oarecum la pildele biblice, că nici binele nu are răsplată. Eu rămân convins că trebuie plătit așa cum se cuvine, până și, sau mai ales, în economia de piață. Chiar și într-a noastră, unde sunt plătite cu asupra de măsură atâtea fapte reprobabile.