Penultima săptămână din ianuarie a fost, ca și în anii precedenți, dedicată rugăciunilor pentru unitatea creștinilor. Romano-catolici, ortodocși, greco-catolici, luterani, reformați, evanghelici s-au rugat unii în bisericile celorlalți pentru o singură Biserică.
Chiar dacă departe, încă, de rezultatele palpabile pe care le așteaptă cele două miliarde de credincioși întru Hristos, eforturile de reapropiere a cultelor desprinse după Marea Schismă sunt considerabile și merită încurajate.
În 1999, Papa Ioan Paul al II-lea, cea mai luminoasă personalitate care a urcat în Sfântul Scaun de la Vatican, făcea o istorică primă vizită a unui suveran pontif într-o țară majoritar ortodoxă, România. De altfel, tot el a fost cel care s-a rugat într-o sinagogă, l-a reabilitat pe Galileo Galilei și a dat primele semne că perspectiva creștină asupra lumii nu exclude cu totul teoriile și cercetările lui Charles Darwin.
Deși se presupunea că succesorul lui, Papa Benedict al XVI-lea, va fi mai rigid în dubla deschidere către ecumenism, respectiv împăcarea cu știința, această suspiciune nu s-a adeverit și noul suveran pontif a mers pe urmele predecesorului, așa cum o face și Papa Francisc, care și-a luat chiar curajul să spună că atât Teoria Big-Bang, cât și cea evoluționistă sunt corecte și nu intră în contradicție cu credința!
Să mai amintim că, un an înainte de pașii făcuți pe pământ românesc de Ioan Paul al II-lea, la București a avut loc o impresionantă întâlnire interconfesională, „Oameni și religii”, la care au fost prezenți conducători ai mai tuturor credințelor din lume! Iar mottoul întâlnirii a fost „Pacea e numele lui Dumnezeu”…
Cum poate credința în Dumnezeu să nu aducă pace? Cum poate să aducă ură, sânge, moarte? Cum poate un om care susține că e credincios să pună mâna pe o armă și să ucidă un altul pentru o glumă?
S-a spus aproape totul despre atacul terorist de la Paris. Un singur lucru nu s-a spus – sau nu suficient de apăsat: sursa crimelor nu este diferența de religie, ci diferența de concepție asupra lumii.
Întâmplarea a făcut ca la scurt timp după episodul Charlie să văd două filme, ambele comedii, ambele cu implicații conexe dramei pariziene. În primul, o comedie tipică lui Leslie Nielsen, apar Papa Ioan Paul al II-lea și Dalai Lama, ambii puși în posturi mai mult decât penibile. Poți să râzi sau nu, să consideri poantele haioase sau de prost gust, dar sunt sigur că niciunul dintre admiratorii fostului suveran pontif – printre care mă număr, fără ca asta să-mi afecteze în niciun fel ortodoxia – sau ai liderului spiritual tibetan – idem – n-ar fi tras o rafală de armă automată spre regizor, scenarist ori protagoniști!
Al doilea film, „Cu ce ți-am greșit, Doamne!?”, tot o comedie, dar de altă factură, spune povestea unei familii catolice cu patru fete, dintre care primele trei se mărită cu un arab, un evreu, respectiv un chinez, iar a patra – în fine! – ia un catolic, doar că… negru.
Scena cu multinaționalii și multiconfesionalii gineri în biserică, în seara de Ajun, cântând veseli despre nașterea lui Mesia poate părea o forțare a scenariului, un fel de pășunism-împăciuitorism. Dar eu nu uit că, încă în urmă cu 40 de ani, mergeam la Înviere în grup, cu prietenii, inclusiv câțiva evrei…
Au trecut cam șase secole de când erau arși oameni pe rug pentru că susțineau o teorie neagreată. Peste cât timp nu vom mai vedea oameni împușcați pentru că au făcut o glumă considerată nepotrivită? Probabil peste alte câteva secole.
Dacă va mai fi cazul, firește…
În fotografie Associated Press: Papa Ioan Paul II în vizită la Memorialul Babi Yar din Kiev cuYaakov Dov Bleich, rabinul șef al Ucrainei, iunie 2001.