Despre legătura dintre poezie și muze s-a vorbit adesea. Tocmai pentru că știe bine că în acest domeniu puține lucruri au mai rămas nespuse, poetul și eseistul mexican Víctor Toledo alege să nu revină asupra locurilor comune, ci, pasionat de decenii întregi atât de poezie, cât și de complicatul fenomen al inspirației, încearcă să clarifice relația acestora aducând în discuție încă un aspect, cel mai adesea ignorat atunci când se dicută despre fenomenul literar – și anume regnul vegetal.
Aceasta este, de fapt, premisa de la care pornește recentul său studiu dedicat structurii liricii – nu numai moderne – și evaluării noilor raporturi ce iau naștere din apropierea dintre poezie, floră și elementele magice (fie ele zâne, muze, nimfe sau spiriduși) care, de-a lungul timpului, au fost asociate în imaginarul colectiv și în cel literar, de asemenea, cu nașterea poeziei. Deloc întâmplător, cartea, foarte consistentă, depășind trei sute de pagini (și beneficiind, în paranteză fie spus, de o prezentare grafică excelentă și de un set de ilustrații remarcabile!) care se citește cu o plăcere dedicată, în general, ficțiunii de aventuri, este intitulată tocmai Poezia și zânele. Autorul mărturisește că, cel puțin până la un punct, pasiunea sa pentru propria grădină l-a determinat să definitiveze textul acesta, numai că, desigur, această confesiune e un soi de binevenit efect metonimic de natură a evidenția legătura foarte profundă dintre poezie, propria poetică și forțele (adesea ascunse) ale universului. Ordinea este asigurată prin intermediul cuvântului poetic, iar la armonia tuturor forțelor creatoare ale lumii văzute și ale celei nevăzute se ajunge grație puterii verbului. Regnul vegetal în ansamblu este privit ca o adevărată – și simbolică, fără îndoială – oglindă care, prin simpla sa prezență oferă și menține echilibrul suprem al lumii umane și infraumane. A observa toate acestea, afirmă subtextual Víctor Toledo, înseamnă a le și exprima, iar a le exprima înseamnă, implicit, a le menține aura de mister în care se cuvine ca zânele, muzele și nimfele să rămână învăluite, pentru ca esențele profunde să continue să-și păstreze atributele protectoare.
Fără îndoială, cartea de față reprezintă și o poetică proprie autorului mexican, atât de apropiat, în întreaga sa creație literară de peste două decenii, de tradițiile mexicane – și nu numai. Citind explicațiile pe care Toledo le oferă cititorului cu privire la funcțiile și virtuțile magice ori miraculoase ale unei plante sau ale alteia, nu poți decât să te gândești la propria sa poezie, care, adesea, se cere descifrată ținând seama de aceste grile specifice de lectură – pe care, chiar fără să le fi teoretizat înainte, el însuși le avea mereu în vedere. Căci ipotezele de la care pornește scriitorul – și pe care le demonstrează întotdeauna convingător – sunt și aserțiuni esențiale pentru mai toată lirica sa: „Poezia este limbajul originar, ea reflectă, prin chiar structura sa profundă călătoriile sacre în lumile de dincolo, căci poezia întrerupe curgerea obișnuit-cronologică a timpului, asigurând – și fiind singura care mai poate face acest lucru în epoca noastră – protecția împotriva amenințărilor morții și risipirii fără de sens în timpul profan.”
Din punctul de vedere al lui Víctor Toledo, exercițiul poetic devine, așadar, rezultatul unui efort de cunoaștere ce depășește cadrul bine determinat al existenței cotidiene și dobândește calități ce țin de universul sacru, în sensul în care a fost acesta definit de Mircea Eliade, unul dintre autorii la a căror autoritate eseistul mexican recurge frecvent. Doar prin intermediul cuvântului poetic lumea contemporană mai poate fi ajutată să renască, să-și regăsească puterile adesea anihilate de graba vieții de fiecare zi. Experiența poetică este, astfel, ea însăși, ridicată la rangul de călătorie simbolică, mijlocind alte și alte călătorii, inițiatice, desigur, spre sensurile profunde ale fiecărui text. Iar exemplele pe care le oferă Toledo sunt numeroase și au în vedere marea literatură, de la Visul unei nopți de vară, al lui Shakespeare, la lirica lui Novalis, Coleridge, Hölderlin sau William Carlos Williams. Adesea, fiecăruia i se asociază o plantă (asfodelul, lui Williams) sau un grup de plante (așa cum se întâmplă în cazul celebrei piese shakespeariene deja citate, unde interpretarea are în vedere valențele magice ale florilor invocate în text).
Toate aceste posibilități simbolice sunt trecute în revistă cu grijă și analizate, apoi, cu atenție, câtă vreme Víctor Toledo e convins că această sinteză – inedită! – la care ajunge va redimensiona numeroase texte ale literaturii universale ce riscau, altfel, să nu mai spună prea multe cititorilor contemporani, care au adesea tendința de a considera capodoperele veacurilor trecute drept clasate și definitiv fixate de interpretările critice canonice. Literatura prinde, astfel, din nou viață în fiecare pagină a studiului de față, iar cititorul poate întreprinde, după această lectură, și călătoria către sensurile profunde ale unor mari cărți – primul și cel mai necesar pas fiind, desigur, acela de a le reciti fără prejudecata exegezelor mult prea prezente în manualele de pretutindeni.
Víctor Toledo, La poesía y las hadas. Catábasis poética del reino vegetal,
Benemérita Universidad Autónoma de Puebla, 2012