Nu sunt masochist, nu caut să citesc cu dinadinsul orori, nici nu simt vreo aplecare spre lecturi macabre. Dar mai multe motive m-au îndemnat să citesc această carte și încă și mai multe să scriu despre ea.
Raijmondus Godefriedus Norbert Van De Klundert, pe scurt Ray Kluun, este un scriitor olandez în vogă. A lucrat în publicitate, în 2000 și-a pierdut soția de 36 de ani, bolnavă de cancer, s-a mutat în Australia, împreună cu fiica sa și, trei ani mai târziu, a publicat acest roman, “O femeie la doctor”*), despre propria sa viață: un soț își înșală soția în timp ce aceasta își aștepta moartea. Un roman minunat despre curaj, neputință și dragoste. “Un portret al dragostei, imperfect, dureros și totuși adevărat, exact ca în viață”, consemna “Daily Mail”.
Romanul a fost publicat în 30 de țări, în peste un milion de exemplare vândute.
Stijin și Carmen sunt tineri și frumoși. Trăiesc în Amsterdam, lucrează în propriile companii, sunt bogați, au o mulțime de prieteni și o fiică de trei ani pe care o adoră. “În vreme ce Carmen se dezbrăca în dormitor mă uit la sânii ei. Când am văzut-o pentru prima dată goală, m-am holbat cu gura căscată la corpul ei. Am îngăimat că n-am mai avut niciodată un astfel de trup în patul meu. Ea a râs și a spus că desigur remarcase mai devreme că privirea mea luneca tot mai des în decolteul adânc al tricoului ei negru”.
Când frumoasa Carmen este diagnosticată cu cancer la sân, lumea lor se transformă în haos. Boala aduce cu ea tensiune și panică, speranță și iluzie, îi îndepărtează și îi apropie. “Sânii mari sunt superbi, dar un corp de femeie cu un singur sân mare pare o glumă sadică a Creatorului. Ceea ce văd sub el este degradant de urât pentru o femeie. E cea mai înfiorătoare mutilare pe care am văzut-o vreodată live… Îmi dau seama că se simte umilită până în măduva oaselor, umilită de cancer. Of, Doamne, cât de groaznic poate să fie. Ca să supraviețuiești trebuie să fii urât. Astea-s legile cancerului… Adevărul e că nu mai sunt atât de sigur că o mai iubesc. Da, mă doare când văd că plânge, că e bolnavă, că suferă, că îi e frică. Dar mai este asta iubire? Sau doar compătimire? Dar este asta iubire? Sau simțul datoriei?”
Stijin își însoțește soția la ședințele de chimio și radioterapie, dar își caută consolarea în viața de noapte a orașului, cu prieteni și aventuri sentimentale. “Peste trei luni, atât vara, cât și ședințele de chimioterapie vor fi de domeniul trecutului și atunci Carmen va fi cheală. Putem să dăm uitării și planul nostru de a ne duce de Înălțare la New York, dacă stările proaste produse de chimioterapie vor pune stăpânire pe corpul ei. Meciurile mele de fotbal din fiecare marți seara? Doar o amintire. În schimb, va trebui să stau acasă și să-i dau de mâncare Lunei, s-o culc pentru că lui Carmen îi va fi rău, va voma și va sta în pat. Și încă nici nu m-am gândit la cum va fi viața noastră după ce se va încheia vara, după chimioterapie.”
Copleșitor prin realismul său, “O femeie la doctor” ilustrează o convingătoare lecție de viață despre moarte, dar și o rețetă a supraviețuirii. Un exercițiu de exorcizare a durerii scriitorului, dar și un roman al optimismului, al unui carpe diem total și nedisimulat.
Stijin își însoțește soția la ședințele de chimio și radioterapie, dar își caută consolarea în viața de noapte a orașului, cu prieteni și aventuri. “Dragostea și sexul sunt pentru mine două chestiuni total separate”. Stijin este monofob. Dacă nu știți ce înseamnă, o explică chiar el; “Monofobul e dependent de adrenalina pe care i-o dă faptul că-și înșală partenerul… Monofobia mea, pe care am considerat-o mereu o deviere drăguță, nevinovată, ținută sub control, a început să devină o obsesie”. Mai mult, ajunge să discute cu soția sa despre aventurile sale. Probabil multe cititoare nu vor înțelege…
Boala evoluează. “O săptămână mai târziu aflu cruntul verdict. Carmen va muri. Povestea de anul trecut se repetă. Același cabinet, aceleași scaune, aceeași doctoriță mută în fața noastră. Acum doctorița ne spune că șansa e egală cu zero.” Înduioșătoare, dar plină de realism este scrisoarea trimisă fiicei sale. “În această carte vreau să scriu despre lucrurile pe care le facem sau le trăim împreună ca să știi întotdeauna cât de mult te-am iubit. Sunt bolnavă. Am cancer și când tu vei citi aceste rânduri, eu n-am să mai fiu printre voi… Doamne, fă să existe un Rai în care ele două să se întâlnească din nou, te rog.”
Ca o justificare, autorul notează: “Spitalele, restaurantele și cafenelele și în general toate localitățile descrise există în realitate”.
Pe mine ca cititor, m-a deranjat cumplit, pornind chiar de la această insistență pe ajungerea după moarte într-un rai imaginat ca plutind între nori, că, în momentul în care viața lui Carmen sfârșește, se scrie: “a trecut în neființă”. Cum vine asta? Neglijența autorului sau a traducătoarei? Cum se împacă neființa cu raiul? În sfârșit, să nu caut nod în papură…
.
*) Ray Kluun – O femeie la doctor, Editura Litera. Traducere din limba olandeză de Ana Maria Androne Bouman.