“E în natura celor O mie și una de nopți“, spune Andrei Codrescu în cea mai recentă carte a sa, Whatever Gets You Through the Night*, “să invite ascultătorul sau cititorul să participe, să se implice în text, să adauge, să-și imagineze mai mult.” Exact de aici pornește el însuși, ca autor, convins că această libertate a imaginației, deopotrivă cu dorința (și capacitatea!) celui aflat în fața unui text literar de a nu rămâne indiferent și de a-și inchipui nenumărate alte versiuni ale aceluiași adevăr ficțional sunt esențiale pentru existența umană. Prin urmare, așa cum procedase Borges, înaintea sa, Andrei Codrescu încearcă să demonstreze că granițele perfect definite și strict trasate sunt, practic, inutile, mai cu seamă în domeniul literaturii. Și, la sfârșitul lecturii cărții sale, trebuie să recunoaștem că reușește pe deplin în această îndrăzneață inițiativă. Pentru aceasta, autorul se folosește de o adevărată alchimie lingvistică și, desigur, de toate abilitățile sale de povestitor, bine exersate în creații anterioare, de la Wakefield sau Casanova în Boemia și până la cele mai recente, cum ar fi Ghidul dada pentru postumani sau Lecția de poezie. În acest fel, întrebarile implicite “cine a fost mai întâi, povestitorul sau conștiința estetică a actului de a povesti și ce rol joacă, în această ecuație sentimentul istoriei, teama de risipirea în timp ori preseimțirea morții?” devin doar un pretext – încă un pretext – pentru ca demersul din cartea lui Andrei Codrescu să capete o consistență superioară. Căci autorul nu încearcă nici acum, așa cum nu a încercat niciodată în creațiile sale, să ofere răspunsuri definitive, ci doar să-și provoace cititorul să mediteze asupra tuturor întrebărilor esențiale ale existenței – ba chiar, dacă (se) poate, să determine noi și noi întrebări. Adică, după cum el însuși sugerează la tot pasul în Whatever Gets You Through the Night, nimic altceva decât au făcut de-a lungul vremii povestirile din O mie și una de nopți.
Cunoscute publicului cititor în multe variante (pentru copii, pentru adolescenți sau pentru specialiștii în problemele Orientului etc. etc.), cele O mie și una de nopți reprezintă, cel puțin în spațiul anglofon, cele mai citite texte, după Biblie și opera lui Shakespeare, cu toate că, paradoxal poate, în lumea arabă receptarea de care povestirile acestea au avut parte nu a fost întotdeauna favorabilă, în anumite perioade ele fiind considerate exemple ale unui limbaj licențios sau chiar modele pentru o moralitate îndoielnică. Borges considera această schemă narativă modelul prin excelență pentru arta povestirii (și a povestitorului), subliniind că oricine realizează, la sfârșitul lecturii, că doar prin integrarea în lumea textului cărții, cititorul poate, fie și temporar, să suspende nu numai incredulitatea, ci chiar să întrerupă continuitatea realității exterioare și să-și depășească, cel puțin pentru un timp (timpul dedicat lecturii…), soarta și condiția muritoare. Pentru că O mie și una de nopți întrupează cartea privită ca univers, lucru pe care Andrei Codrescu l-a învățat perfect de la Borges și pe care îl practică, la rândul său.Aici, la fel ca și în celebra culegere arabă, autorul determină o povestire să ia naștere din alta, în primul rând cu scopul – nu o dată, declarat – de a ține moartea la (cât mai mare!…) distanță. De aceea, coincidențele se multiplică, paradoxurile apar la tot pasul, iar viața cea mai obișnuită pare a fi guvernată de legi supranaturale, uneori minunate, iar alteori înspăimântătoare, de natură a supune ființa umană amenințării permanente a hazardului și deciziilor arbitrare. Andrei Codrescu știe că, înaintea sa, modelul narativ – sau simbolic – din cele O mie și una de nopți a fost reluat, nuanțat, pastișat sau analizat din varii perspective nu numai de Jorge Luis Borges, ci și de scriitori precum Naghib Mahfuz, Italo Calvino, John Barth sau Salman Rushdie, plus Umberto Eco pe care Codrescu îl privește ironic și-l critică pentru vina de a nu-și fi recunoscut, asemenea celorlalți, sursa de plecare și motivul inspirației. După cum se vede, în Whatever Gets You Through the Night, scriitorul american de origine română se află într-o companie selectă, dar asta nu-l timorează deloc, ci dimpotrivă, îi dă un imbold în plus pentru a-și demonstra nu numai abilitățile de povestitor înnăscut – și pasionant! – ci și pentru a-și conduce cititorul prin hățișul unor extinse note de subsol pe care le construiește cu aceeași grijă pe care o acordă narațiunii însăși. Deloc întâmplător, “rescrierea” celor O mie și una de nopți este dublată, pentru Andrei Codrescu, de cele o sută una note de subsol, din nou deloc întâmplător fiind faptul că prima este identică cu ultima și vorbește tocmai despre greșeala cea mai frecventă comisă atunci când se vorbește despre culegerea de povestiri arabe. Căci ele nu sunt, după părerea autorului, “texte în ramă”, așa cum se spune în mai toate manualele, câtă vreme aceste o mie și una de nopți nu au – și nici nu au nevoie – de o ramă, apărând una după cealaltă printr-o generare specifică, de aici și fascinația exercitată de ele: “Rama dizolvă”, scrie Codrescu, “este doar un pre-text, (…), însă Nopțile arabe nu sunt puse în nici o ramă – ele sunt generative, întruchipând, practic, în acest fel și numai în acest fel, însăși viața.”
Totul e spus cu o vervă și cu o plăcere a relatării și comunicării cu cititorul care reușește să cucerească, în doar câteva pagini, până și pe cei mai neîncrezători sau sceptici critici. Astfel încât, într-un mod oarecum asemănător cu strategiile din Ghidul dada pentru postumani sau Lecția de poezie, Andrei Codrescu se situează mereu la granița dintre ficțiune și realitate (livrescă, desigur!), miza lui esențială rămânând, oricum am lua-o, aceea de a (mai) spune o poveste.
*) Andrei Codrescu, Whatever Gets You Through the Night:
A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments, Princeton University Press, 2011.