Este cea mai recentă carte*) a marelui scriitor columbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1982. Reunește 22 de texte, majoritatea inedite, destinate a fi citite în public, pe care autorul le-a scris de-a lungul vieții. Primul, care dă și titlul culegerii, este cel ținut la 17 ani, la absolvirea liceului, în prezența colegilor de clasă, iar ultimul, din 2007, a fost citit în fața Academiei Regale a Spaniei și a academiilor hispanoamericane corespunzătoare, precum și a Regelui Spaniei. Un evantai tematic impresionant, o sinteză a obsesiilor literare ale lui Garcia Marquez: cum a devenit scriitor, despre orgoliu, despre singurătatea Americii Latine (discursul la primirea Premiului Nobel, în 1982, considerat o capodoperă a genului), despre poezie și noul mileniu, despre idolii care “inspiră respect, admirație, dragoste și, bineînțeles, mari invidii”, despre militari, despre jurnalism, “cea mai frumoasă profesie din lume” care se învață făcându-l, despre iluziile secolului XXI, despre patrie și altele. “Citind aceste discursuri” – mărturisește Gabriel García Márquez – “redescopăr cum m-am schimbat și am evoluat ca scriitor.”
“Am început să scriu din întâmplare, poate numai pentru a-i demonstra unui prieten că generația mea era capabilă să producă scriitori; apoi am căzut în capcana de a scrie mai departe din plăcere, iar mai târziu, în altã capcană, și anume, că nimic nu-mi plăcea mai mult pe lume decât sã scriu. În ziua în care am descoperit că tot ceea ce îmi plăcea cu adevărat era să povestesc istorii, mi-am propus să fac tot ce-mi stă în putință spre a-mi împlini această dorință. Mi-am spus: aceasta este vocația mea. Nimeni și nimic nu mă poate face să mă consacru unei alte activități.”“Omenirea va intra în al treilea mileniu sub imperiul cuvintelor. Nu e adevărat că imaginea le ia locul și nici că ar putea să le facă să dispară. Dimpotrivă, le întărește: niciodată n-au existat în lume atâtea cuvinte cu o asemenea rază de acțiune, autoritate și forță ca în acest uriaș Babel al vieții actuale.”
“Am crezut mereu, spre deosebire de alte opinii foarte respectabile, că noi, scriitorii, n-am venit pe lume spre a fi încununați cu lauri, și mulți dintre voi știți că orice omagiu public e un început de îmbălsămare. În sfârșit, am crezut întotdeauna că noi, scriitorii, nu suntem prin propriile noastre merite, ci prin blestemul de a nu putea fi altceva, și că munca noastră solitară nu trebuie să ne aducă o răsplată mai mare și mai multe privilegii decât cele meritate de cizmar pentru pantofii pe care îi face.”
“Meseria de scriitor este poate singura care devine tot mai dificilă pe măsură ce se practică. Ușurința cu care m-am apucat să scriu într-o seara povestirea aceea nu se poate compara cu efortul pe care-l presupune pentru mine acum scrierea unei pagini. Niciodată nu știu cât voi putea scrie și nici ce anume o să scriu.”
Adăugată volumului autobiografic “A trăi pentru a-ți povesti viața”, această cărticică de puțin peste o sută de pagini e emoționantă prin dezvăluirea obsesiilor unui mare scriitor, poate a oricărui scriitor, și demonstrează că nu se poate face literatură fără anumite credințe nezdruncinate.
*) Gabriel Garcia Marquez – N-am venit să țin un discurs. Editura RAO, biblioteca Gabriel Garcia Marquez. Traducere din limba spaniolă și note de Tudora Șandru Mehedinți