Clemens J. Setz (n. 1982, Graz) este poet, romancier, dramaturg și traducător, autor al romanelor Söhne und Planeten (2007; Fii și planete), Die Frequenzen (2009; Frecvențe), Indigo (2012). A fost distins cu Premiul Ernt-Willner (2008), Premiul pentru literatură al orașului Bremen (2010), Premiul Târgului de Carte de la Leipzig pentru Dragostea în vremea Copilului din Mahlstadt, iar cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv în arabă.
O tânără care își pune prietenul s-o încuie într-o cușcă în propria ei bucătărie; un bărbat locuind singur pe o planetă îndepărtată dintr-o galaxie necunosctă; un scriitor încărunțit, într-un pat cu gratii, devenit piesa principală a arhivei propriei sale opere postume; și mai e și Lilly, care, „după o zi lungă și grea la birou, a constatat că i-au crescut aripi pe omoplați: niște excrescențe de piele roz murdar, cu un aspect vulnerabil, care-i dădeau mâncărimi ca acelea ale înțepăturilor de țânțar”. Sunt doar câteva dintre personajele stranii ale acestui volum de proză scurtă al tânărului scriitor austriac Clemens J. Setz. La apariție, Dragostea în vremea Copilului din Mahlstadt a fost o revelație pentru critică și public deopotrivă, prin finețea și rafinamentul limbajului, prin iscusința cu care scriitorul își pune personajele să se descurce în situații bizare sau de-a dreptul grotești, prin inserțiile neașteptate de fantastic și comic într-un cotidian marcat de banalitatea și stresul obligațiilor sociale.
*
* *
– Chiar ești așa drăguț să ai grijă de apartament cât sunt eu plecată?
– Da, doar de‑asta am venit.
– Ai tot ce‑ți trebuie?
– Ce anume?
– Tot ce ai nevoie.
– Păi am apă minerală și, dacă la asta te referi, și biscuiții ăștia mici, ciudați. De fapt, de altceva nici n‑am nevoie. Iar în camera ta e un stingător de incendiu.
– Pe bune?
– Pe bibliotecă, sus de tot.
– A, cutia de hidrant? Da, posibil să fie un stingător de incendiu. Dar nu cred că are apă…
– Păi e apa de la chiuvetă.
– Așa e.
– Și apa minerală.
– Da… știi, Kirill, sunt puțin neliniștită.
– Cum așa?
– Nu știu. Niciodată n‑am făcut așa ceva până acum. Ești sigur că ai tot ce‑ți trebuie, dat fiind că apartamentul ți‑e oarecum străin… și pisica, poate că e iresponsabil s‑o las așa, pur și simplu, singură, o noapte.
– Dar n‑o lași deloc singură, doar e cineva cu ea.
– Cu el.
– Da, știu, Maestrul Perotinus Magnus.
– Pero, mai simplu, de numele ăsta ascultă, cred.
– Pisicile nu ascultă de nimic.
– Totuși, când îmi aude vocea, vine mereu. Chiar și dacă doarme. Nu‑ți poți imagina cât e de devotat.
– O să reziste, și mă are pe mine.
– Da, toarce de fiecare dată când îl iei în brațe. Deși am auzit că pisicile obișnuiesc să toarcă nu doar când se simt bine, ci și când sunt în pericol. Sau muribunde.
– Tot ce‑i posibil, totuși o să‑și dea seama imediat că eu nu reprezint nici un pericol. Sunt calm și probabil că o să stau toată noaptea în fața televizorului, rumegând biscuiții ăștia – cum le spune?
– Limiti.
– Exact. E imposibil să țin minte numele ăsta cretin. Dar tu ai la tine tot ce‑ți trebuie?
– Geaca este neagră, așa și trebuie, ca să nu fiu reperată imediat de oricine. Mănuși am, chiar două perechi, în caz că una se rupe… Lanțul îl am aici la spate.
– Iei și‑un lanț la tine?
– E exagerat? Ți se pare cumva…
– Nu, e decizia ta. Cu condiția să nu te năpustești cu el asupra cuiva.
– N‑aș face asta sub nici o formă! De ce toată lumea îmi spune asta? Mereu același lucru: cu condiția să nu ucid un copil în carne și oase sau un om în carne și oase, cu condiția să nu omor de‑a‑devăratelea pe cineva…
– Oamenilor le place să le provoace altora mustrări de conștiință.
– Ușor de zis. Uneori aș vrea să fiu și eu deasupra la toate astea, Kirill, așa ca tine.
– Nu e adevărat că eu sunt așa.
– Cum să nu.
– Oricum, nu mi se pare exagerată chestia cu lanțul.
– Nu? Bine, atunci îl iau la mine. Pot să mă decid la fața locului dacă îl folosesc sau nu. Sigur o să meargă și fără lanț.
– Alții iau cu ei chiar și țevi și bâte, așa am auzit.
– Aha, ai auzit.
– N‑am fost niciodată acolo.
– Niciodată noaptea, vrei să spui?
– Da, ziua normal că am fost. E imposibil să nu treci pe lângă copil. S‑a ajuns ca aproape o treime dintre manifestații și mai toate concertele să aibă loc acolo. Toată chestia asta chiar începe să devină plicticoasă, dacă înțelegi ce vreau să spun.
– Plicticos. Da, uite un cuvânt bun de folosit drept cod. Atunci – să plec la plictiseală.
– Îți doresc distracție plăcută.
– Da, da, adevărat…
– Ce?
– Să ai grijă de Pero al meu. Vezi că nu‑i plac zgomotele puternice.
– Vrei să spui, ca atunci când izbești în lut cu un lanț de fier? Nu‑ți fie teamă, așa ceva n‑o să audă de la mine.
– Ce vrei să zici cu asta? Ți se pare exagerat? Maladiv?
– Nu, era doar o glumă. Distrează‑te. Să știi că arăți foarte frumos cu geaca asta.
– Da? Uite cine vorbește.
– N‑am vrut să spun cu asta că…
– Stop, fără astfel de vorbe în fața motanului meu. E castrat.
– Ce vorbe?
– Visează mai departe.
– Bine, oricum, deci, ca să repet: e frumoasă geaca.
– La revedere, o noapte plăcută.
– O noapte plăcută și ție, Lea.
Femeia s‑a strecurat pe ușă și a încuiat‑o pe dinafară. Bărbatul a mai stat o vreme nemișcat în fața ușii, privind încuietoarea în formă de i. N‑am cheie, i‑a trecut lui prin cap, nu am cheie dacă vreau să fug. Dar, în ciuda așteptărilor, nu a simțit nici urmă de claustrofobie. Poate pentru că lunga discuție îl obosise.
Oboseala‑i dar de la Dumnezeu, / de asta să îți amintești mereu. Din calendarul țăranilor, fantezii apocaliptice provocate de anii cu recolte slabe. Moartea, universul rece care te pândește de pretutindeni. O mănușă singuratică, însângerată, pe un stâlp de gard, santinelă la granița unei culturi sfârtecate.
Imaginile acestea patetice îi făceau bine, îl linișteau.
În living s‑a răsturnat ceva. Conștientă de propria‑i vinovăție, pisica s‑a strecurat în goană pe lângă el, dispărând în baia dotată cu încălzire în pardoseală. Era un animal minunat, mlădios, cu lăbuțe mândre, subțiri și ochii de chihlimbar‑închis, fulgerători. Spre deosebire de blana vărgată care‑i acoperea corpul suplu, botul îi era alb, cu un singur punct negru cât o aluniță artificială.
În living, Kirill a scotocit prin colecția de CD‑uri a Leei. Hindemith. Chiar și Ligeti. Bill Evans. Egberto Gismonti. Hun‑Huur‑Tuu. Radiohead. Nine Inch Nails. Preferințe muzicale dintre cele mai diferite. Îl avea și pe Bob Dylan, aproape toate albumele poetului. Take me on a trip upon your… – dar asta ce era? Hilliard Ensemble: Perotin. A pus CD‑ul. A răsunat prima silabă a melodiei: Viii…
– Hei, ia ascultă aici, zici că tu ai compus asta, i s‑a adresat pisicii, care tocmai revenise în cameră să se uite mai bine la străinul de acolo.
N‑a dat nici o atenție muzicii, în schimb a marcat cu botul, apoi cu coastele, tocul de lemn al ușii, pentru a‑i da de înțeles că aici era teritoriul ei și că se aștepta ca el să se comporte în consecință.
– Da, știu, i‑a spus el pisicii, nu am de gând să mă ating de nimic.
Tacticos, motanul și‑a pus labele din față una lângă alta, așezându‑se pe burtă, pe podea. Ca o statuie a lui Buddha, care marchează centrul universului, pisica stătea așa nemișcată, cu privirile pironite asupra musafirului. Oare cum era politicos, s‑a întrebat Kirill în sinea lui, să se uite în altă parte sau să‑i susțină privirea?
S‑a așezat în fotoliul din fața televizorului. Ansamblul Hilliard intona la nesfârșit silaba deeh sau dääh, la un moment dat va trebui să treacă la silaba următoare. Cea mai lentă muzică de pe lume. Probabil că, în vremurile acelea, oamenii aveau altfel de răbdare. Nu venea din interior, ca în zilele noastre, și‑a spus Kirill, ci se învăța de‑a lungul vieții, așa cum înveți să stai culcat sau să te așezi în poziție de tragere.
O clipă, a lăsat gândul acesta să i se topească pe limbă. Probabil că era o tâmpenie. Deși suna bine. Culcat. Poziție de tragere. Poate că mai bine ar fi să spună cum înveți să călărești, cine știe dacă pe atunci se trăgea la fel ca astăzi, cu pașii aferenți și tot restul.
A observat că, între timp, pisica se tolănise pe canapeaua de lângă ușa balconului. Își îndoise puțin lăbuțele din față, așa că semăna de departe cu o barcă pneumatică, și acum îl fixa pe Kirill cu niște ochi somnoroși. Poate că totuși e mai bine să se uite în altă parte. Să‑și arate politețea ignorând‑o.
Primul cuvânt al cântecului s‑a dizolvat într‑un ‑ruuunt ușurat, acum avea să vină cuvântul următor, omnes. Însă, până să se ajungă la el, Kirill a închis aparatul.
*
Copilul din Mahlstadt a venit în oraș în urmă cu două luni. După ceva discuții contradictorii (căci mai multe instituții au reclamat pentru ele această operă de artă), a fost expus definitiv la capătul unei fundături, între două clădiri, la marginea parcului. Clădirile erau de mult sortite demolării, acum planul acesta a fost amânat. La celălalt capăt al străduței se afla o ridicătură naturală, asemănătoare unui soclu. Nimeni nu‑și mai amintea de când se afla acolo acest obstacol. Când intrai pe străduța aceasta (dar nu cu mașina, nu era posibil), trebuia să urci o treaptă. Era o singură treaptă, și totuși avea efectul unei bariere. După ce o lăsai în urmă, străduța îngustă te ducea, după câțiva metri, direct la sculptură. Te apropiai de ea deconectat de la zgomotele străzii, ferit de vânt, la stânga și la dreapta, ca niște ochelari de cal, de zidurile vechi ale caselor, pe care se vedeau deja marcajele provizorii ale viitoarelor lucrări de implozie.
Treceai printre zidurile înguste, îndreptându‑te spre sculptură, fără ispita de a te uita permanent în jur sau de a căuta altceva cu privirea. Grupurile de vizitatori nu puteau sta în fața ei decât înghesuite, după cum au constatat ziarele, nu fără resentimente la adresa administrației orășenești.
Cea mai celebră work in progress din toată țara, opera unui sculptor al cărui nume era pe buzele tuturor, dar care ducea o viață foarte retrasă. Când a început să se facă vâlvă în jurul lui, nenumărate universități și instituții culturale invitându‑l din ce în ce mai des la mese rotunde și simpozioane, a ales să se mute la țară.
Singurul statement al artistului despre propria sa operă adus vreodată la cunoștința publicului era un discurs ținut în Piața Principală din orașul lui natal, în ziua când sculptura a fost pentru prima dată expusă. Discursul acesta era retipărit, iar și iar, în toate ziarele, de fiecare dată când sculptura își schimba locul.
De la bun început, motivele pentru celebritatea lui și a sculpturii sale Un copil, pe care însă toți o numeau Copilul din Mahlstadt, trebuie să‑i fi fost sculptorului foarte clare, căci de la bun început miza lui a fost să atragă un public cât mai larg: dintr‑un amestec de lut și un schelet flexibil, format din mici țevi care păstrau umezeala, a modelat un copil mare, stând jos, cu capul plecat, ca și cum tocmai l‑ar fi clătinat neîncrezător la auzul cine știe cărei absurdități. O mică gaură în adăpostul cranian permitea introducerea apei în schelet, păstrând astfel materialul moale și maleabil. Îl însoțea o tăbliță, acoperită cu un scris elegant, conținând un fel de instrucțiuni de utilizare, în care se spunea că artistul nu ar trebui să‑și rezerve niciodată monopolul asupra desăvârșirii operei sale și că orice persoană interesată de artă este chemată să‑i modeleze fizionomia prin bătăi, lovituri cu picioarele, ajutat de unelte sau, dacă e necesar, chiar de arme, dându‑i ceea ce se consideră în general forma desăvârșită a unui copil.
Din volumul în pregătire la Editura Univers. Traducere de Iulia Dondorici