– Stimată Doamnă, mulți ani ați avut o rubrică despre traduceri în “România literară”, semnați acum altă rubrică, despre literatura feminină în lume, în general tot despre traduceri. Sunteți, în mod limpede, una dintre cele mai avizate persoane din România care ne-ați putea vorbi despre situația traducerilor. Ne-ați putea face un tablou sumar al celor ce se întâmplă azi, 2011, față de începutul anilor 90?
– Dumneavoastră uitați calitatea mea esențială, cea de cititor. Cred că sunt doar un pasionat cititor, de aici vine și impresia (pură impresie!) că știu tot ce se întâmplă pe piața editorială, în zona traducerilor. Există profesioniști ai zonei, coordonatori de colecții prestigioase, care selectează titluri și autori. Indiscutabil, știu mai mult decât mine, citesc poate zece cărți ca să aleagă una și le citesc altfel, cu alți ochi și alte criterii. Vă rog să-mi îngăduiți să rămân cititor, cu gusturi proprii, interesat de tot ce se cheamă literatura contemporană pe mapamond, și de multe genuri.S-au petrecut mai multe fenomene, în ultimul deceniu, după ce ficțiunea a revenit în grațiile cititorilor, acaparați timp de un deceniu de confesiune (autobiografii și jurnale și corespondență), de anumite genuri (literatura închisorii, fantasy, SF și horror, prea puțin traduse înainte). După 2000 s-au impus câteva colecții, au deja profilul bine conturat: “Biblioteca Polirom” care probabil ajunge în curând la mia de titluri (sau deja a depășit-o?), “Raftul Denisei” la Humanitas fiction, “Fiction” de la Editura Trei (care inițial a promovat insistent romane psihologice), “Babel” de la Nemira, “Premium” de la Editura Litera, colecțiile editurii Leda și multele colecții de la Editura Rao. Au apărut edituri mici (eu le iubesc enorm) dedicate unei singure literaturi: Meronia, care publică scriitorii catalani, Omonia dedicată literaturii grecești, Taj care a ochit o țară-continent, India.
Și încep să aibă vizibilitate “oamenii cărții”, coordonatorii de colecții, cei ce își pun amprenta prin gustul, îndrăzneala și judecata lor pe lecturile noastre, prin dubla selecție: titluri și traducători. Și rămân în umbră (încă!) redactorii, cărora li se datorează finețea și nuanța ca stil, rigoarea și corectitudinea ca limbă.
– De ce credeți că se traduce atât de mult, practic aproape tot, cărți bune laolaltă cu cărți proaste, ca să nu mai vorbesc de absolut toate premiile posibile, e nevoia de a afla ce e nou, cum se scrie pe alte meleaguri sau cumva dintr-un sentiment al marginalului, al provincialului?
– Eu văd în fenomenul traducerii un indiciu de normalitate. Și un semn de curiozitate din partea cititorilor români. Dacă nu am fi sincronizați cu piața internațională de carte, dacă ar trece ani până să ajungă la noi tot ce e noutate (bestseller, debut, premii anuale), abia atunci s-ar instala complexul provinciei.
– Toate statisticile spun că literatura tradusă se cumpără covârșitor mai bine decât literatura română nouă. Vedeți o cauză?
– Cred că este tot un fenomen absolut natural. Se traduce din atâtea literaturi, de la Vest la Est (de la autorii spanioli de succes precum Carlos Ruiz Zafon și Felix J. Palma, la cei din îndepărtatul Orient, ca japonezul Haruki Murakami și chinezul Mo Yan), de la polițist nordic la sud-americani ca José Donoso, din nobelizați și cei ce merită cu prisosință premiul (Amos Oz, Philip Roth) până la bestseller recent. Și cum poate rivaliza o singură literatură cu toată bogăția asta?
Iar indiciul cert de normalitate este faptul că se traduc cu mare promptitudine și debutanți. Mă refer la cei publicați în ultima jumătate de an, de la Gaudeamus 2010 până la Bookfest 2011: Adam Ross, Ali Shaw, Stefan Merrill Block și Reif Larsen. Să nu uit scriitoarele extraordinare, aflate la prima lor carte: Marisha Pessl, Maria Dueñas și Anuradha Roy.
– Cum se explică avalanșa de titluri?Are vreun fundament sentimentul meu și al altora că se traduce pe bandă rulantă?
– Piața își are jocul ei între cerere și ofertă. Aici, oferta creează în timp cererea. Să dau un singur exemplu: Umberto Eco este “părintele inconștient” al unui gen care face ravagii pe planetă – thriller esoteric. Iar succesul genului își are originea în “Numele trandafirului”. Și când o carte naște un gen, piața cere traducerea altor titluri. Și se produce “invazia”.
A doua explicație este puțin mai complicată. Mereu se aud lamentări că înainte de 1989 se citea mai mult. Apăreau puține titluri și le citeau toți amatorii de ficțiune. Cred că astăzi se citește mai mult, cititorii s-au diversificat ca interes și gust al lecturii, unii citesc roman istoric, alții SF, cititoarele caută și chicklit și “romance”. Editurile caută să satisfacă toate dorințele, de aici impresia de avalanșă.
A treia explicație ține de rolul editurilor, ele își formează publicul, își adjudecă și scriitorii achiziționând drepturile de autor. Și atunci, multele titluri au multe ținte: să momească pe cititori spre genuri noi, să promoveze autori cunoscuți în cultura proprie, dar ignorați la noi etc.
– Dintre sutele, poate miile de traducători, cei mai mulți tineri, îi alege cineva pe cei mai buni, îi îndrumă? Cândva exista o școală, existau niște atestate de traducători…
– Cred că există câteva situații, în linii mari: oameni care au descoperit o carte și s-au îndrăgostit de ea, au vrut s-o traducă, împărtășind altora minunăția descoperită, sau oameni ochiți de editori și îndemnați să traducă, ori ei înșiși interesați de traducere și căutând editori. Îmi vine în minte Mariana Ștefănescu, fascinată de Milorad Pavić cu neasemuitul “Dicționar khazar”. Sau Mihai Cantuniari, care începea să traducă o carte care-i plăcea din pură plăcere și fără contract cu editura. Așadar o tagmă de traducători dăruiți și primejdioși, fiindcă traduc doar autori și cărți cu care au afinitate. Și breasla foarte serioasă de profesioniști ai traducerii, cu ușurința de a intra în orice zonă, registru stilistic, o specie extraordinară de “cameleoni”. Și unii și alții, absolut necesari și fără preț.
Cât despre alegere și îndrumare, cred că editurile cu redactorii lor specializați și scrupuloși sunt o școală serioasă. Există “școala Humanitas”, “școala Polirom”, există editori care știu să aleagă pentru fiecare carte traducătorul potrivit. Cred că Denisa Comănescu are cea mai bogată experiență, fiindcă i-a “moșit” pe mulți dintre tinerii traducători. Sau Livia Szász, cu flerul rar de a se aventura să publice pe Orhan Pamuk, de a găsi traducătoarea din turcă: istorie fericită, cu un Nobel pentru autor, la o lună după ieșirea traducerii pe piață, cu un premiu al Uniunii Scriitorilor pentru Luminița Munteanu. Și Bogdan-Alexandru Stănescu, învățând rapid să reziste unui ritm infernal de șapte-opt cărți pe lună, să caute traducători și pentru o limbă cum este, spre exemplu, daneza, din care la noi nu s-a prea tradus.
Știu că există un masterat al traducerii la Facultatea de limbi străine, condus de doamna Lidia Vianu, care poate fi o pepinieră extraordinară, cunosc câțiva tineri care deja au exercițiul făcut și așteaptă șansa de a traduce literatură contemporană, nu doar thriller, mystery sau alte genuri.
– Cum se face că fenomenul invers, adică traducerile din română în alte limbi este atât de subțire? Dezinteres? Lipsă de bani? Suntem noi neinteresanți?
– Fenomenul invers înseamnă întâi formarea unor româniști, o muncă nevăzută pe care și-a asumat-o Institutul Cultural Român, ei nu apar prin generație spontanee sau ca iepurașii din pălăria scamatorului, se investește mult și în timp îndelungat.
Dar s-au petrecut mici miracole. Unul este mediatizat astăzi: Joaquín Garrigós, marele noroc al literaturii române în Spania, care a tradus “Patul lui Procust”, “Jurnalul” lui Mihail Sebastian, proza lui Mircea Eliade, a început să exploreze serios literatura interbelică și a avut parte de câteva revelații: Anton Holban și Max Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu. Joaquín Garrigós a făcut posibil ca 2011 să fie Anul literaturii române în Spania, iar presa spaniolă scrie azi despre “Cartea șoaptelor” a lui Varujan Vosganian, despre Petru Cimpoeșu, despre Mircea Cărtărescu.
– Unde ne aflăm noi într-o comparație europeană?
– Într-o postură originală, ca de obicei, dar categoric superioară. Și, risc să spun, la nivelul a trei privilegii. Primul ține de bogăția limbii române, probată de monumente ale traducerii: Biblia, capodopere aparținând lui Dante și Shakespeare, lui Cervantes și Goethe. Ca “moară în vânt” între nord și sud, între vest și est, limba română a avut parte de numeroase influențe, păstrând din tot ce era expresiv. Să ne mirăm că sună extraordinar în limba română și sârbul Milorad Pavić și turcul Orhan Pamuk și albanezul Ismail Kadare??!
Al doilea privilegiu: pasiunea traducătorilor pentru autori mari, dar care scriu în limbi de circulație restrânsă sau aparțin unor culturi îndepărtate de noi. Iată un exemplu: finlandezul Mika Waltari și-a așteptat decenii bune traducătorul, adică pe Teodor Palic. Literatura japoneză a ajuns atât de iubită când a crescut o tânără generație de traducători, de care, în parte, se face “vinovată” Angela Hondru.
Al treilea este altfel de “privilegiu”, ce ține de istoria noastră, culturală și politică. Nenorocirea primelor decenii postbelice i-a obligat pe marii scriitori să se dedice tălmăcirii, ca să poată supraviețui. Atunci Lucian Blaga și Gellu Naum au semnat traduceri în loc de opere originale. Și s-a impus un nivel înalt, foarte înalt în traducere. Poate așa se explică și fascinația față de atâtea literaturi străine, venite la noi în veșminte neobișnuit de frumoase și tulburător de familiare în același timp.
– Există o întrebare nepusă și un răspuns care o așteaptă?
– Cred că nu m-ați întrebat ce am făcut mai interesant din 2001 încoace, de când “Adevărul literar și artistic” mi-a oferit șansa de a publica aproape săptămânal. Și nu am avut până acum prilejul să îmi exprim gratitudinea pentru generozitatea echipei conduse de Cristian Tudor Popescu, așa că o fac acum, căci încă mi-e dor care doare de suplimentul de 16 pagini, plin de nerv și de substanță. Am inițiat acolo o serie de interviuri cu traducători sub titlul “Cei fără nume pe copertă”, din dorința de a-i pune în valoare pe frații nevăzuți ai scriitorilor.
Între timp, unii au plecat dintre noi: Emil Iordache, al cărui nume rămâne legat de o nouă tălmăcire a capodoperei tolstoiene “Anna Karenina”, de Boris Pasternak și al său “Doctor Jivago”, Jan Grosu, cel ce l-a recreat pe bravul soldat Svejk în limba română. Și regretul și vinovăția se amestecă, nu am dus mai departe seria, nu a ieșit din ea un volum, așa cum meritau traducătorii.
Și tot în ALIA am început seria “Cărți pereche”, eseuri anticomparatiste, punând în relație două cărți, una din literatura noastră și corespondenta ei în altă literatură, vădind stranii asemănări, fără vreo influență directă. Din 2005, am continuat seria în “România literară”, de câțiva ani o găzduiește “Viața Românească”, în rubrica intitulată “Cărți paralele”. Am aflat că plac multor cititori subtili, de la distinsele doamne care mi-au fost profesoare la facultate până la tinerii eseiști. Pot să-mi doresc o bucurie mai mare?