La Metro, cartea se vinde cu 9,99 lei kilogramul
Totuși, și azi, ca și altădată, ne mai putem pune următoarea întrebare: dacă un ins cu care Dej mergea, uneori, cu camionul, de la închisoarea din Târgu-Jiu până la Cărbunești, unde Dej coordona instalațiile interioare ale viitorului Cămin – palat – sediu al culturii, cine conduce România, Dej, sau Sorin?!…
Dar dacă ne amintim că Petre Pandrea, avocatul care i-a apărat pe comuniști în câteva procese – nesilit de nimeni! – a încasat niște ani de pușcărie – cu executare, bre! – chiar de la comuniștii ajunși la putere, trebuie să-ți zici că, de, viața e complexă! Comunistul Laurențiu Pătrășcanu, cumnatul scriitorului Petre Pandrea, s-a ales, în uralele „Scânteii”, și cu câteva gloanțe în cap și în piept!… Brucanoizii anticapitaliști de atunci, deveniți brucanofonii anticomuniști de mai târziu, au trimis în moarte mereu pe cei care nu posedau consecvența conștiinței lor politice irefutabile!
Dar să nu-l uităm pe Făt Frumos! El, culmea, n-a umplut zilele și nopțile cu ibovnice! N-a apucat să se plimbe, viu, prin Infern, ca Dante, alături de un poet, fiindcă a murit înainte de a ajunge în iad! A murit, totuși, după ce ajunsese în țara fără de bătrânețe și fără de moarte: adică, de, într-un fel măcar de paradis, nu?!… În țara fără de moarte nu exista noapte, ca nu cumva locatarii să se rătăcească mergând de colo până colo, și nu exista, culmea, nici memorie, dacă ți-o puteai pierde, cum și-a pierdut-o și Făt Frumos… Norocul lui Făt Frumos a fost că și-a regăsit memoria, cu ajutorul ei putând să se convingă definitiv că nimerise într-o țară a fericirii etern plicticoase și inutile!… Aici, da, din cauza eșecului, nici nu te puteai sinucide, fiindcă nu puteai muri! Erai condamnat să trăiești veșnic în această pușcărie a fericirii! Înțelegerea realității din această țară visată, încă din lichidul amniotic, îl face pe Făt Frumos să încerce să înfrângă această realitate, părăsind-o!… Călare, desigur, ca să poată ajunge în împărăția părinților săi!… Făt Frumos pornise spre țara din vis nu neapărat mânat, vai, nu, de niscaiva acute porniri hormonale, sau din cine știe ce viziuni sexuale față de care să se simtă înflăcărat și obedient!… Plexul său solar, gazda Sinelui, nu era copleșit de vreo Iubire, visată!… El pleacă din țara părinților săi fără să fi cunoscut – și nici măcar amușinat! – Iubirea, această fiziologie a sacrului!…
Norocul lui Făt Frumos a constat în faptul că din clipa pierderii memoriei până în clipa recâștigării memoriei, alternanțele fiziologiei creierului său nu produseseră niscaiva calcifieri ireversibile!… Așa că eșecul constatat în clipa recâștigării memoriei, în urma unei vânători ratate, îl determină să pornească spre țara pe care o părăsise, țara părinților săi… Căci acolo se afla adevărata viață, viața cea nescutită de moarte, nu cea falsă, fără nicio logică umană, fără chiar o credință în sacralitatea iubirii!…
Astăzi, când gloria bazileilor guvernamentali este negoțul, care îi legitimează, delegitimându-i, după o vreme, prin spectacolul cătușeriadei sterile, adică fără urmări, ecrivenii, copleșiți de succesurile ebice, economice, politice, militare și sportive, ale patriei străbune, aflată încă în geografia religioasă creștină a urmașilor urmașilor lui Decebal și Traian, devenită un bazar de fiare vechi, legume și brânză de la caprele vecinilor, ecrivenii, deci, fiind cu viitorul asigurat – adică știind că o să ajungă până în primăvară! – se prețuiesc între ei cu o vigoare insomniacă, și așteaptă cu neadormire, firește, decizia componenților juriul Nobel, acei suedezi atât de traumatizați în a alege cu mâna pe inimă, dintre cei 49 de români, pe cel mai vânjos laureat danubiano-pontic!…
Sigur, până acum munca suedezilor era mai ușoară: nu era necesar să citească vreo carte, premiile se dădeau pe biografii! Dar azi, când e clar că până și boschetarii penițari au rezistat prin cultură, e greu să te descurci printre mafiile premiilor mărunte, cele care încurajează și dictează clasamentele în comercializarea culturii – și oferă certificate de valoare îndeajuns de irefutabile!
Totul e OK! La Cluj-Napoca e chiar super OK! La „Metro”, kilogramul de carte se vinde cu 9,99 lei!
În sectorul cu „Poezii”, „Romane”, „Albume”…
Anunțul vorbește foarte clar: „9,99 lei per un kilogram de carte”.
În legende, ca și în realitatea zilelor ce s-au dus, dacă un criminal bogat înălța o biserică pentru sine, după moartea sa biserica rămânea vie pentru credincioșii din neamul său, ori era donată, făcută pomană unor săraci… Azi, când chiar unii politicieni-filosofi, firește! – au ajuns încă din timpul vieții biserici – totul s-a mai limpezit!…
Rămâne, totuși, în picioare, o întrebare cam șuie!… Dacă danubiano-ponticii își înălțau biserici și ctitorii lor îi cam lăsau pe acoperișe pe meșterii zidari, dacă unii cărturari erau puși, cu cărțile lor cu tot, pe acoperișurile unor lăcașuri de închinăciune, ce se mai întâmplă în biserica țiganilor? Este România o biserică a țiganilor? mă întrebam acum câțiva ani… Este cultura o biserică a țiganilor? mă întreb azi… Există biserici care cântă – și unde se cântă! – manele? Și unde penetrațiile mutuale sunt în toi tot timpul?… Ce se mai întâmplă cu Ana lui Manole, aflată între ziduri?… Ana plânge mereu, căci nu și-a încheiat rostul de soție – aducerea pe lume a unui prunc! Ea moare într-una, simțind o iubire înfricoșată față de Manole… Făt Frumos s-a rupt din inutilitatea searbădă a timpului fără de memorie, a șters-o din țara fără de moarte… Visul său pus pe șotii divine l-a împins să ajungă într-un paradis trist!…
Făt Frumos, fiul fără de vârstă, fără de ani, fără de timp, al împărătesei ce l-a adus pe lume cam la bătrânețe, ca să ajungă în țara fără de bătrânețe, fără de vârstă și fără de moarte, se bate cu tot felul de zgripțuroi și zgripțorași!… Ajunge, apoi, în fața invincibilului popas – moartea! Hârca băboasă alungă iubirile, credințele și florile paradisiace… Ea ruinează lumina zilei, acoperă cu bezna ei orice construcție începută întru proslăvirea luminii!… Moartea Anei nu este un accident biologic, nu vine dintr-o rătăcire ideologică, dintr-o confruntare hormonală nereușită, ci vine din iubire – și este, în primul rând, darul ei pentru înfăptuirea luminii sfinte!…
Pașii lui Don Quijote prin lume nu pleacă dintr-un palpit erotic-ideologic, nici dintr-o gimnastică politică, ci din dorința de a resacraliza binele în lume!
Făt Frumos, ajuns în fața morții, ce slăbise atât de tare încât ajunsese ca un ciot, nu se teme!… Nu contează abandoanele istoriei, dacă iubești viața!… Făt Frumos are un schimb de priviri cu moartea, apoi lumina ochilor săi nu-și mai zărește chipul în oglinda moartă a ochilor Morții!… Atunci baba-scârbă îi dă o palmă!… El moare, însă fără să fugă din fața ei! Ea era o hârcă împuțită ce nu putea visa viața fără de moarte!…
Domnule Cristian Teodorescu, fiindcă mi-ai fost subaltern la „Contemporanul”, sper că nu ți-ai închipuit că pot să-și răspund cu exactitate la întrebările pe care mi le-ai pus, căci… exactitatea, totuși, nu este, ca în matematică, întotdeauna, cel mai bun răspuns!… Sper să nu te străduiești să cauți unde este adevăr și unde este o umbră de adevăr… Eu sunt sigur că nu te-am mințit! N-aș fi câștigat nimic, nu?… Din păcate, meteoric, trăim într-un veac al… al!…
A, era să uit biserica țiganilor! Dar, înainte de toate, să nu uit că astăzi, la Paris, în finala Campionatului de fotbal – din Europa, firește! – se înfruntă Franța cu Portugalia!… Franța are în echipă vreo zece negri, Germania are câțiva turci, un albanez, un… Ieri „Dinamo” – echipa câinilor noștri roșii! – a făcut egal cu o formație din nu mai știu ce țară!… Golul echipei bucureștene l-a înscris un câine roșu din Africa. Fotbalul – ce minune divină! Fotbalul, da, face ca viața să merite să fie trăită! Azi, Ronaldo, sau Griezmann – aceasta-i întrebarea?!… Dumnezeu o să fie prezent la meci, în noua sa biserică, fotbalistică, sau a uitat de propria sa Creație?… Dacă dorește să ia Balonul de Aur, Ronaldo va trebui să se descotorosească de-o năpastă ce l-a urmărit în ultimele zece zile – să se descotorosească de el însuși! Istoria meciurilor dintre Franța și Portugalia îi gâdilă aprig, în palme, pe toți jucătorii! Trebuie să-și valorizeze contractele! Dacă șomerul din formația Țării Galilor, care, zilnic, pășea din nimic în alt nimic financiar, a revenit cu mult peste linia de plutire, azi francezii trebuie să deconstruiască universul mașinuței de fotbal latin, iar portughezii, cu abilitatea lor iraționalistă, de poeți meseriași, trebuie să pulverizeze delirul galic!…
O, nu, n-am uitat biserica țiganilor!
Dar, întâi, să ne mai aducem aminte de Ana lui Manole!
Ana, în zid, zidită, se plânge de starea în care se află, fără să devină, însă, o răzvrătită, fără să ceară, răspicat, să fie oprită zidirea ei în temelia bisericii!… Nu, nu dorește să rupă, să oprească împlinirea visului… visat de Manole! Într-un fel, Ana simte moartea ei trăind de-a valma cu iubirea pentru Manole! E vorba de o magie a alterității, a spaimei de a muri, de a-și pierde pruncul, și a imposibilității de a nu simți și în aceste clipe iubirea deplină față de Manole!… Dacă Ana nu mai are nicio speranță că va scăpa din zidul cu moarte, care mereu o strângea, scoțând-o din viață, Manole, ca și cum Ana, la temelia bisericii fiind așezată, n-avea în veci cum să moară – speră, părăsit de Negru Vodă pe acoperișul sfântului lăcaș, că va putea zbura – cu aripile de șindrilă pe care le-a lustruit! – între cer și pământ, ca să intre în viața de zi cu zi a propriei sale existențe!… Cu aripi de lemn, zburând ca o cruce, sperând să apuce lumina zilelor ce vor veni, Manole se prăbușește pe pământ, ca răstignit, intrând în noaptea maximă a morții… Eminescu ne poate veni în ajutor cu a sa Odă (în metrul antic):
„Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Ne-ndurătoare.
…………………..
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?…”
Nu știu de ce-mi vine să spun că acest zbor de pe sfânta biserică spre pământ parcă seamănă cu o sinucidere!… Nici Negru Vodă – dar nici Dumnezeu! – n-au avut măcar milă față de meșterul care a sacrificat tot ce avea mai scump, soția și pruncul, pentru Credința în zidirea Bisericii!… De ce?!…
Să fie, totuși, vorba, până la urmă, de o autodistrugere? El, constructorul, visătorul, salvatorul, cel care a stins cutremurele distrugătoare ale solului, prin înălțarea unui lăcaș de închinăciune, el, cumva, ajuns alesul lui Dumnezeu, să ajungă în derizoriu, datorită delirului egocentric ce l-a împins pe Negru Vodă să inaugureze înălțarea lăcașului sfânt, fără de asemuire, printr-o nouă istorie a crimei?!
Un popă de la Blaj, citit, deloc nătărău, dar foarte sincer în lipsa apetenței pentru valorile poeziei, a inaugurat Galaxia Grama, galaxia galacticilor gramarieni, cei ce îl vor pune mereu pe Eminescu la colț, ca pe un nimic îmbălsămat… Frații Mătieș, verișanii lui Horea, își vor vinde vecinul de același sânge cu ei, bravilor vienezi, ca să fie tras pe roată, la Alba-Iulia!… Măcar pe Brâncoveanu l-a livrat turcilor unchiul său, marele cărturar Cantacuzino!… Brâncoveanu nu s-a încumetat să trădeze biserica ortodoxă, și atunci, calm, în fața ambasadorilor Europei, la Istambul, călăul otoman, înainte de a-i reteza gâtul, i-a pus pe butuc pe urmașii săi – și le-a tăiat capetele!… Liviu Rebreanu, care a înălțat o biserică pentru Ion, pentru Apostol Bologa și pentru răsculații munteni, aproape fără biografie, dar care vorbesc precum grecii, în tragedii, prin tulburătoare stări de conștiință monologale, a fost stuchit, când se afla în copârșeu, în drum spre temeteu, de confrații săi dragi… Am publicat o piesă, „Moartea lui Liviu Rebreanu”, în care – ce să vezi? – i-am adus în fața autorului genialei lucrări „Proștii”, deschizătoarea absurdului realist din povestiri, piese și romane, pe câțiva autori al căror nume începe cu C – și i-am pus să-și rostească vorbele cu care l-au blagoslovit pe decedatul lor coleg… Caraion, Carandino, Călugăru!… Dar și Oscar Lemnaru, și Miron Radu Paraschivescu!… Ei, da, ce-au spus? Că a… murit Gorila!… Rebreanu… A reprezentat hitlerismul românesc!…A trăit… O penibilă viață!… Trădător!… Vânzător de țară!… Apostol Bologa, în loc să se spânzure, a intrat în Gestapo!… Liviu Rebreanu era un cadavru viu!… Rebreanu, senin ca o chelie!… A murit un strigoi!…
Sigur, în loc să ne ocupăm, ieri, dar și azi, de Văsiian Beuz, al doilea, după noi, scriitor român, după Cocrișel, tot îl pomenin pe Sorin Toma, care n-avea loc pe lumea asta de „îmburghezirea morală” a lui Tudor Arghezi! N-o să-i reproducem, totuși, toate râgâielile, deloc putrede, în care îi reproșa poetului ce scrisese „Baroane” și fusese închis la Târgu-Jiu… că… este „poetul burgheziei române, îmbătrânite și agonizante”… că… vorbele lui… „răsună pline de ură și dispreț pentru omenire, pline de o trufie cu adevărat neroniană, sau, ca să fim mai în nota timpului, hitleriană!…” De ce nu le spunem, totuși, căci a sosit timpul!… Da, și de ce nu spunem cine este adevăratul autor al acestor blagosloviri neroade semnate… cu pseudonimul Sorin Toma, care, cu adevărat, era doar fratele lui A. Toma, nu și autorul jalnicului text „Poezia putrefacției și putrefacția poeziei…” Să nu se spună că nu se știe!… Se știe doar și că semnatarului din „Scânteia” i s-ar fi rupt limba – și tot n-ar fi putut lipi între ele… putrefacția poeziei și poezia putrefacției!
Dar să revenim la preotul Văsiian Beuz… El îi scrie o epistolă primarului din Bistrița – cerându-i grațierea unui ucigaș! Contemporan cu Shakespeare și un Cervantes, ca și Cocrișel, cel care a scris primul text în limba română, dintr-o închisoare (fusese soldat în armia întemeietorului nostru de neam, din acea vreme!), preotul Vasiian Beuz are o propunere demnă de domnul Shakespeare: el cere îndurare, împreună cu fiul său, diaconul Nicolai, chiar pentru acel om care l-a ucis pe fratele său!…