Urmarea destituirii lui Păunescu. Vipa. Un kilogram de carte

Am fost de față în biroul lui Cornel Burtică, în ziua când, – aș putea spune! – s-a hotărât numirea lui Păunescu la „Flacăra”, o revistă moartă, de pripas!… Geo Saizescu, fost coleg de clasă cu Burtică, la „Liceul Traian”, din Turnu Severin, a insistat să mă ducă în biroul proaspătului secretar al Partidului… Burtică și Saizescu vorbeau între ei ca și cum s-ar fi aflat pe malul Dunării, unde mâncau semințe de floarea soarelui și se uitau la gagicile plimbărețe… Ei, la un moment dat, Burtică l-a întrebat pe Saizescu Geo ce se mai întâmplă prin cultură?…  Geo i-a povestit ceva despre o piesă de teatru, semnată de Sorescu, oprită, de, la „Teatrul Bulandra”… Burtică l-a întrebat ce părere are despre Adrian Păunescu… Era vorba să fie numit șef la o gazetă… Geo a spus: „Păunescu este formidabil!…” Mi-am dat și eu cu părerea… „Dacă Păunescu ar fi numit șef la un ziar din Botoșani, peste o vreme acel ziar s-ar citi în toată țara…” Nu vreau să spun că la această șuetă s-a decis numirea lui Păunescu la „Flacăra” și nici că plecând de la această discuție, piesa lui Sorescu a avut, peste o săptămână, premiera!… Vreau să spun doar că am fost de față la două întâlniri în care a fost vorba de Păunescu!…

Urmarea destituirii lui Păunescu… O cunoști, domnule Teodorescu: Adrian Păunescu a ajuns redactor la revista „Contemporanul”. O, nu, nu imediat!… A fost o vreme șomer, cum se mai poate spune… Am avut mai multe discuții cu Secretarul Partidului, Enache… N-a fost ușor, deși, Enache era, după mine, un om cumsecade. I-am sugerat o idee: să i se dea lui Păunescu un post la orice ziar, până apare o soluție mai!… Da! Au fost câteva publicații care aveau posturi libere… Dar!… Nimeni n-a voit să-l angajeze pe Adrian Păunescu! O, cauzele erau diferite!… Am propus… să fie angajat la „Contemporanul”. Da, dar „Contemporanul”, mi s-a spus, n-avea posturi libere!… Am propus… să ne fie dat un post în plus, de la Ministerul Culturii… Până la urmă – ni s-a dat! Apoi… apoi am vorbit cu Mitea, șeful Presei, de la CC… L-am rugat să vină împreună cu mine… în ziua când Păunescu va fi prezentat redacției… Constantin Mitea a acceptat imediat! A venit, a vorbit, a spus cuvintele de rigoare… Deci s-a hotărât de sus… totul, nu era vorba de mai știu eu ce!…

Pe scurt: înainte de evenimentele de la Timișoara, Păunescu a fost cel mai curtat scriitor!… Energiile occidentale vedeau în el un stâlp al viitoarelor puteri din România! Nu  intru în detalii. Păunescu n-a vrut să intre în acest joc de șah. Putea să fie șeful țării… Sigur! A zis nu – știind, cu siguranță, că nimeni nu poate sări peste umbra sa! Omul, de, în magnifica, luminoasa și absurda – chiar! – întrebuințare a libertății, poate – de ce nu? – să fie făcut și mat! În zilele confuze ale libertății de piață, un ins s-a dus la Păunescu… și i-a dus un cap de porc! Dacă ar fi fost Păunescu ștab, îl pupa în fund! Cum s-a întâmplat, cu alții, peste ani, când au ajuns, oho, ho!… Ce să mai zici?!

Unii politicieni, când își scriu autobiografia, utilizează, cu hărnicie, guma de șters! Literații sunt mai circumspecți, unii dintre ei, desigur, sau mai deschiși!… Iată ce mărturisește profesorul, criticul și istoricul literar, Dumitru Micu: „Niciodată nu am făcut ceea ce, eventual, aș fi dorit; constant, am făcut doar ceea ce se putea face în circumstanțele date.”

Dacă politica este, cumva, dulcea injurie adusă vieții, să nu uităm, totuși, că Păunescu a fost – și este! – un poet foarte talentat, un publicist remarcabil, un jucător de șah, care, din păcate, jucând cu el însuși, a fost, uneori, înfrânt de el însuși, ieșind pe locul secund! Dar să nu uităm că în ierarhiile absurdității nu întotdeauna unii artiști nu s-au putut anihila definitiv pe ei înșiși, așa cum a fost cazul lui Céline, cazul lui Picasso, Laureatul Premiului Lenin, cazul lui von Karajan, care avea două carnete de partid – în partidul lui Hitler!

Vipa

O jună proprietară de cimitire, cu două doctorate despre gustul tainic, orgasmatic, al materiei umane, fiind lăsată obleagă, cu buzele umflate, de către un poetician bântuit de onirismul politic, l-a reclamat la Agie pentru o nesătulă boemie sexuală, și, pe moment, i-a stricat reveriile sufletului său visător, lăsându-l cam, de, cu căruța în drum și în ploaie! Preopinentul s-a revoltat nițeluș și el, împotriva televizoriștilor sub acoperire, spunând că nu înțelege cum o vipă insațiabilă, care și când doarme stă cu gura deschisă, poate fi luată drept ușă de biserică ortodoxă, când e clar și pentru surzi și orbi că foamea ei de cunoaștere fiziologică, necontenită, a trecut și granițele Bulgariei, Turciei, Afganistanului și Braziliei, fără nicio frică de țânțari! O, o vipă care este recunoscută pentru avânturile ei spirituale și pentru rădăcinile ei flexibile, pentru cântecele ei, în câmpul muncii, destul de bine argumentate prin vocalize revoluționare, ca și pentru adverbele, adjectivele și vânturile ei lingvistice subterane, o vipă cu vechi state de serviciu și în cadrul clubului „Dinamo Finanțe Bănci”, o vipă care, în talentata și prețuita ei întreprindere nu gâfâie nici când deschide porțile dimineții sau închide obloanele zilei, o vipă căreia ar fi bine să i se înalțe o statuie pentru priceperea cu care știe să ridice și să coboare – și să așeze pe dreapta sau pe stânga! – punctele de întrebare și de mirare, anatomice, ale filosofilor de mare sau de mică folosință, întâlniți în cale, pe cărare… poate fi pusă la icoane!… Cimitireasa fotogenică, fotosintezică, filoarabă și filofranceză, nu s-a lăsat intimidată de osanalele fostului ei partener de idei și a insistat pentru detronarea lui din postul de inspector al cimitirelor – în care fusese, de curând, uns!… Atunci în el s-a trezit cultul pentru limba strămoșească și a întrebat cum de mama dracului i se spune vipă unei târfulene de piață?!… Și cum de mai sunt puse pe cântarul orb al justiției independente și suverane cuvintele unei sfinte în înăuntrul căreia se mai aud, în devălmășie, țipetele unor nenumărați copii nenăscuți?!… Și, mă rog, a mai întrebat el sfânta justiție, patriotică și dolofană, cum de unei cotcodame, cocodame, i se mai spune vipă?! „De ce să nu i se spună cum dorește fiecare ins să-i spună, doar noi ne-am recâștigat țara și libertatea de a vorbi liber!…” a zis reprezentantul oarbei judecăți de pe tera… „Pentru că face zgomot?!” „Cine?!” „Vipa asta!” „Când face zgomot, domnule?” „Face zgomot și când mănâncă!” Purtătorul de cuvânt la gât, al tribunalului irefutabil, care debutase, la începutul sublimei sale cariere, cu un splendid articol, în ziarul județean de la Bistrița (târgul cu pușcărie, de altădată, unde scrisese – în pușcărie, se-nțelege! – Cerișel, prima scriere în limba română!) – despre  semănatul în pătrat, i-a răspuns, pe scurt: „De ce i se spune vipă, domnule?! Pentru că în Ardeal, curvelor li se spune vipe!” Reclamatul a rămas foarte mulțumit de doxa purtătorului de cuvânt al zeiței oarbe și surde, care împarte de secole dreptatea în lume, zeița cu un prosop pe ochi și cu un cântar în labe, făptura supremă, care, pusă în orizontul unor mașini medicale moderne, i-a făcut pe experții tehnicieni și savanți chinezi și americani, înfrățiți, să constate și să declare că infailibila judecătoreasă nu are în tet, în piele, în sânge, în măduva spinării, în ochi, în urechi, în nas, în gură, în călcâie, în păr, în salivă, în puță, în nicăieri, nimic, niciun simț, nicio simțire, nicio glagorie – fiind de lemn – Tănase, oarbă, surdă, fără orgasme, doar cu o limbă mare, lungă, cu o gură mare, neobosită, guralivă, capace doar să transmită în lume vidul zeiesc al justiției…

Așa că geamănul înțeles ieșit din gemenele cuvinte – modernul vipă, în Transilvania, și transcrierea sunetelor sale în limba uitată, decebala-traianică, târfă! – nu deranjează deloc gravitația pământului, și nici gravitația patului în care vipa lingvistică își exercită misia, până intră într-un somn adânc, semănând cu moartea – plus sforăiturile de rigoare, perfect umane! Sforăituri adânci, uneori mortuare, cu sughițuri mortale, de zeci de parale! Din care se trezea, în pat, ca din moarte, precum Pasărea Poenix, vie și gata de zbor!

O, da, în timp ce noi ne ocupăm de vipa bipedă, harnicii pădurari români contemporani taie, pe oră, trei hectare de pădure! În 24 de ore – câte hectare?!   Într-o lună câte hectare?!… Suedezii, finlandezii, norvegienii, austriecii – sunt niște neisprăviți! Toți nu taie, într-un an, cât tăiem noi – muncind, firește! – într-o!… Sunt niște, , ptiu… Ai noștri, însă, sunt mândri ca brazii din parlament și ca stejarii din guvern!

Între timp, o treime din elevi au căzut la bac! O!… Bașca încă patruzeci de mii de elevi care n-au căzut la bac – fiindcă nu s-au prezentat la bac!… O!… Dar fleacul acesta nu intră în orizontul justiției!… Că doar nu s-o apuca Pasărea cu ADN și DNA zeiesc să pună pe cântar ce fac deputații de stânga și de dreapta! Precum și ce fac tehnocrații guvernamentali, de dreapta și de stânga, mai ales că ei, fiind în afara traseismului ideologic și economic, formează biserica de azi a ortodoxiei politice danubiano-pontice!

O, să nu privim superficial această cestiune banală!… Nu, nu politicienii vor să ajungă prin rugăciuni la Dumnezeu!… Mai degrabă Tătânele ceresc se străduiește să ajungă la politicieni! Și să-i roage una-alta!… Poate mai exact ar fi să se vorbească de îndumnezeirea politicienilor, concomitentă cu încercarea Tătânelui Ceresc… Să fie El însuși om, dar să nu dea de dracu!… Sporul de îndumnezeire din Adam și Eva, pământenii croiți după modelul Creatorului divin, n-a fost suficient!… Un simplu măr interzis a fost de ajuns ca să arate că asemănarea dintre cei doi și Dumnezeu era un fleac! Dumnezeu, atunci, i-a aruncat pe cei doi păcătoși înfumurați peste pârleazul raiului!… Acum nimeni, însă, nu poate spune că Dumnezeu încă n-a fost aruncat de politicieni și militari peste pârleazul pământului!

Cartea – un kilogram, 9,99 lei

Țiganii, băgând de seamă, într-o zi, că zilele lor sunt făcute din nimic – zile de nimic! – își propun să le desprindă de nimicurile lor, să le acopere cu o lumină, să le încarce, mereu, cu o lumină divină – așa că încep să caute un loc unde să înalțe această lumină, această biserică a lui Dumnezeu! Doar Dumnezeu este mare și atotputernic și în dimensiunea modestă a bisericii!… Dintr-un lăcaș de închinăciune, orice dimensiune ar fi avut el, Dumnezeu te putea asculta și îți putea vorbi cu mila și iertarea Sa!… El, Dumnezeu, întâistătătorul a tot și a toate, privindu-te doar din icoane, El, cel de dinaintea lumii, de dinaintea luminii, lumina zilei de ieri, a zilei de mâine și a prezentului etern, El trebuia proslăvit cu evlavie într-o biserică înălțată cu mâinile și cu bucuria tuturor țiganilor!… Dar din ce să fie făcută biserica?!…

Și din ce să fie făcuți sfinți din icoane? O, da, în închipuirea rromilor sfinții și sfintele începeau să arate așa cum trebuiau să arate! Da… Îi și vedeau în fața ochilor!… Da…

Sfinții din icoane erau fără umbre. Sfintele, în anatomice volume hieratice, puneau în lumină un farmec duios, cu accente de senzualitate, accente care, desigur, nu considerau trupul doar un lăcaș al Credinței, însă nu te obligau, în niciun caz,  să crezi că în orice sfântă din icoane era vorba de o încetare a vieții fizice!… Această vigoare delicată oferea sfintelor o feminitate vie, de extaz iluminat, rod al pătrunderii sacrului în natura umană… Copleșiți de o poetică onirică a divinului, țiganii s-au întrebat, într-o baladă culeasă de Tache Papahagi, din ce material să construiască biserica?…  Din lemn, nu, căci lemnul putrezește! Și apoi, poate și-au zis, aducându-și aminte de biserica zidită de Manole, lemnul nu l-a ajutat pe Meșter nici când și-a croit două aripi, ca să zboare din moartea ce i se pusese la cale!… O, și se vede treaba că n-ar fi scăpat cu viață nici dacă și-ar fi pus aripi de lemn la picioare! Și apoi, lemnul – copacii, arborii! – se bucură de o existență subterană, subconștientă, mai apropiată de adâncimile iadului decât de splendorile paradisiace!… Să înalțe biserica din fier? Fierul ruginește! Fierul nu are caracter, se lasă modelat în toate formele, în toate religiile, niciodată nu este doar vertical, sau măcar orizontal, nu are o demnitate nici măcar derizorie, acum se lasă, ușor, să devină pușcă, sabie, sau lanț de closetă, acum ia chipul caraghios al atâtor nimicuri – șuruburi, platoșe, olițe de noapte, descalificându-se!… Fierul mai devine – ca să-și arate sie însuși propria sa dinamică! – punct, virgulă, semn al întrebării, semn al mirării, paranteză, forme în care nu poți discerne decât o labilitate lipsită de duh creștin!… Ca să nu mai vorbim de culoarea sa inexpresivă! Și, ruginind, în bătaia zilelor și a nopților, a anotimpurilor – a timpului, de! – începe să ia chipul unor fosile indeterminabile, diavolești!… Ce mai, fizionomia sa, statică, nocturnă, moleșită, traseistă, conjuncturistă, politicianistă, te duce cu gândul spre niscaiva sfinți sub acoperire, părăsiți de orice duh divin!

Dacă, uneori, ești tentat, asemeni unor cercetători, să consideri că „Biserica țiganilor” nu este un mit, și nici un antimit, căci nu face, fundamental, obiectul unei Credințe, alteori poți s-o consideri un mit, astfel încât în complexitatea ei, această baladă poate fi citită și înțeleasă în feluri diferite – ca un elogiu adus Credinței, sau precum o divagație ce nu face obiectul Credinței…” Căci, totuși, o biserică presupune înălțarea unei idei, o trăire a visului, nu doar o contemplare turistică, lejeră, a unei clădiri… De ce trebuie să ai o biserică? Pentru a fi, cât de cât, tu însuți, chiar în necredință! Să fie biserica o oglindă a conștiinței de sine, sau biserica poate fi o cutie a Pandorei? Să fie un lăcaș al împlinirilor bucuriei sufletești, desigur, dar niciodată un lăcaș în care de două ori să trăiești aceeași moarte!… Pentru Negru Vodă și Manole, cu siguranță, seara, apa Argeșului este vânată, în valuri posomorâte, mortuare, iar stelele, sub nori, învălmășite, neclare, stau gata să apună, nu să răsară, de parcă s-ar fi născut din morminte… Era nevoie de o biserică pe Argeș la vale, ca măcar luna să strălucească blândă și deplină, iar noaptea să nu acopere lumea cu vise chioare!… În visul său, Manole vede înălțându-se o biserică a luminii, având la temelie o sacrificare a unei fericiri personale… Era vorba de o biserică ivită în vis, de o biserică de vis, o întrupare a lumii luminii divine!… O biserică onirică, desigur, dar aflată dincoace de moarte!

Biserica țiganilor nu vine dintr-o ambiție domnească și nu se împlinește datorită luminii dintr-un vis… Țiganii stau cu picioarele pe pământ și se-ntreabă, realist, din ce-ar fi făcută biserica mai bine, din fier, din lemn, din ce?…  În varianta culeasă de Tache Papahagi, din Maramureș, răspunsul e clar:

„Din lemn a putrezi,

Din fier a rugini,

Din piatră a musti…”

Adică, da, ar fi cumplit ca o biserică să putrezească, vai, cu sfinții putrezind în icoane, cu Dumnezeu putrezind și El!… O biserică, vai, să ruginească – și Dumnezeu, în ea, să ruginească!…

Soluția fericită respingea și zidurile din piatră!… Musteau! Cum să vezi o sfântă monastire mustind, cum să-L vezi pe Dumnezeu mustind?!… Era mai bine ca biserica, da, da!… Să fie făcută…

„Din caș în dungă…

Să tragă copiii la rugă;

Și-n pod de clisă groasă

Să fugă copiii la rugă de-acasă.”

Ei, da, așa era bine s-o facă și din caș. Da, spune o altă variantă…

„Când o bate vântul

Să curgă untul.”

E lesne de presupus că sfinții din icoane, sfintele, Iisus, și chiar Dumnezeu însuși!… Da, din faguri de miere trebuiau întrupați, sfinții din miere de rapiță, sfintele din miere din flori de tei, iar Dumnezeu, din miere albă, de salcâm!… Totul, în biserică, era o bucurie, o lume a copilăriei fericite, a tinereții fără de bătrânețe, a vieții depline, aflată în afara morții!… Cum Dumnezeu este peste tot în lume, o îndumnezeire, în afara Lui – afara Lui era imposibilă, căci Tătânele Ceresc, fiind peste tot, repetăm, nu putea fi dincolo de El! Buimăcit în bezna grea și apăsătoare a cerului, te bucuri când biserica, prin lumina ei, desface, pentru tine, lumina cerului, și-au zis țiganii până în ziua când, luați cu munca, s-au luat de păr între ei!… Și atunci, cu grăbire, fapt nemaivăzut, nemaiîntâlnit, nemaiauzit, nemaiavând ei nevoie de gândire, nemaisimțind, niciunde, nicio lumină, flămânziți de noi idei împlinitoare, satisfăcătoare, și-au mâncat biserica! Brânza era gustoasă, altarul, din unt, dădea bine la foamea din foale, împreună cu trupul și capul lui Dumnezeu, din fagure de albine, dulci ca mierea!…

Așa că astăzi, cu gustul morții pe limbă, ne putem întreba, da, dacă nu cumva cultura română este o biserică țigănească?!… Literatura română este ce?…

Nu, Jamailă, și toți colegii mei de la primară – și toți țiganii din Dănceu-Mehedinți!… Nu… Niciodată în biserică, Dumnezeu nu era speriat sau trist! Așa că oricâte cărți o să apară legate în piele de om, deșertăciunea visului nu este deșartă.. Am mai zis: dacă-ți bați popa, poți să-l și omori – și să-l mănânci, fript cu ceapă; iar dacă icoanele sunt din elemente comestibile, poți să le mănânci și pe ele, cu sfinții de pe ele cu tot, cu Dumnezeu cu tot!… Și?!… Halitorilor o să li se zbârlească părul de fericire! Atât!