De când am, din nou, după o pauză de doi ani, un loc de muncă stabil, un birou spre și dinspre care merg zilnic, parțial cu metroul, parțial per pedes apostolorum, am constatat că mi se-ntâmplă ceva senzațional: am timp să mă gândesc!!
Da, știu, mustăciți întrebându-vă la ce-mi ocupam capul înainte. E vorba, prieteni, de o nunanță esențială: de gândit, gândeam și înainte, dar acum MĂ gândesc. Eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă. Primul 10 la gramatică l-am luat – doamna Stănescu se chema profesoara, care ne era și dirigintă – recitând fără greșeală, la doar o zi după ce ne fuseseră predate, pronumele personale:
eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă
tu, ție, îți, ți, pe tine, te
el, lui, îi, i, pe el, îl
ea, ei, o, i, pe ea, o
noi, nouă, ne, ni, pe noi, ne
voi, vouă, vă, vi, pe voi, vă
ei, lor, le, li, pe ei, îi
ele, lor, le, li, pe ele, le
La trei noaptea dacă mă trezești, le spun în 13,9 secunde. M-am cronometrat. Nu noaptea. Acum, când scriu articolul ăsta.
Așadar, nu doar gândesc, ci mă gândesc. Mă analizez. Mă exploatez. Ieri, în 100 m și 40 de trepte mi-au venit trei idei (legate de serviciu, literatură, respectiv jurnalistică), dintre care una tocmai o citiți. Mă rog, așa-mi fac eu iluzia, că citește cineva.
Acasă – doi copii, un cățel, o soție, o casă, mici home-job- uri, Facebook. Să fim sobri. De Alphonse Allais. Abia dacă am timp să respir.
La volan, în trafic, da, acolo mă gândesc, dar exclusiv la două lucruri: cum să scap cu viață și de ce… (cenzurat) nu semnalizează nimeni nimic!?
Lăsând gluma la o parte, cred că forma reflexivă a verbului A gândi își are rostul ei. Un rost profund. Înainte – ori măcar în paralel cu – gânditul asupra celor din jur și a lumii întregi, e bine să ne gândim pe noi înșine. „Cine sunt și care e rostul meu?” e mai important decât „Ce-a fost înainte de Big Bang” și „Vai, ce răi sunt oamenii!”.
Să ne gândim, așadar. Măcar din când în când.