Academia Română a celebrat pe 21 aprilie incheierea unui
proces de dimensiuni cu adevărat epopeice: tezaurizarea, intr-un
dicționar de referință, a patrimoniului comun tuturor românilor –
cuvintele lor. Un proces de nu mai puțin de 105 ani, dacă numărăm
anii din 1906, când apărea prima lui coală, dar, in fapt, de
aproape un secol și jumătate. Căci proiectul ca atare data incă din
1869, când recent intemeiata Academie Română și-l trecea printre
primele ei obiective. Trei membri ai forului academic, I. Heliade
Rădulescu, A. Treboniu Laurian și I.C. Massim, au fost insărcinați
cu realizarea acestui obiectiv primordial, sarcină de care de
altfel s-au și achitat, rapid, ultimii doi, care au publicat in
1873-1877 cele trei volume ale “Dicționarului limbei
române”,conceput, firesc, ca un dicționar normativ (de care era
stringentă nevoie). Cu reale merite, estompate insă, mai ales, de
greoaia ortografie latinizantă și de exagerările latiniste,
dicționarul și-a ratat insă menirea, trezind reacții dure inclusiv
din parea filologilor. Poate opțiunea lor de atunci, pentru lexicul
curent, al limbii vorbite, a marcat nu doar destinul dicționarului
academic, ci și al limbii române literare, cu norme mereu
fluide.
Următoarea fază, marcată de
intervenția hotărâtă a regelui Carol I, care cerea Academiei
“monumentul nepieritor”, ce urma să se numească “Magnum
Etymologicum Romaniae”, punându-i la dispoziție și 6000 de
lei aur anual, va purta amprenta personalității enciclopedice a lui
B. P. Hasdeu care, in 13 ani, a publicat trei volume (ajungând insă
doar până la cuvântul “bărbat”). Nu era un ritm “lent”, dacă ne
gândim că omologii săi francezi din sec. XVII iși publicaseră
dicționarul, inceput in 1635, abia in 1694, dar, pe de o parte,
lumea românească avea de recuperat două secole de intârziere, iar,
pe de altă parte, lucrarea, monumentală, a lui Hasdeu era de fapt o
enciclopedie, nu un dicționar de limbă.
Nici următorul desemnat, in
1897, lingvistul ieșean Al. Philippide, cu grupul lui de
colaboratori, nu avea să corespundă exigențelor Academiei: avea să
strângă un imens material documentar și să redacteze literele A-C,
dar nu concepea tipărirea lucrării inainte de definitivarea
intregului manuscris. Astfel incât Academia va numi in 1906 ca
redactor responsabil al dicționarului pe proaspătul ei membru
corespondent, Sextil Pușcariu. Inspirată alegere, căci tânăr (avea
doar 29 de ani), excepțional pregătit, cu o rară deschidere spre
toate domeniile culturii scrise, cel care tocmai publicase la
Heidelberg un dicționar etimologic al limbii române, avea și
conștiința clară a nevoii imperioase de a inainta “cu pași
alergători, străbătând in câteva decenii drumuri pe care alte
neamuri, cu o dezvoltare istorică normală, le-au umblat in curs de
secole”. Prima coală va apărea, profitând și de generozitatea lui
Philippide, care ii pune la dispoziție tot materialul cules, in
decembrie 1906. Acum incepe in fapt istoria lucrării incheiate in
urmă cu o săptămână. Cu echipa sa de la Cluj (din 1919 lucrările se
desfășoară la Muzeul limbii române intemeiat aici de el, primul
institut de lingvistică din țară, cu cea mai bună școală de
lingvistică din perioada interbelică), Pușcariu va publica (cu
intreruperile datorate războiului) până in anul morții, in trei
volume masive (peste 3.000 de pagini) literele A-L (pină la,
celebrul, cuvânt “lojniță”, litera D doar
parțial).
De acum inainte, destinul
dicționarului este determinat atât de avatarurile sociale (reluat
in 1949 la Institutul de Lingvistică din București sub conducerea
lui Iorgu Iordan, abandonat in 1952, din nou reluat, de la litera
M, in 1959, când in elaborarea lui sunt implicate toate cele trei
mari centre universitare – București, Cluj, Iași, iar pentru
coordonare lui Iorgu Iordan i se adaugă Al. Graur și Ion Coteanu),
cât și de modificările de concepție. S-au schimbat generațiile, din
1997, alți redactori responsabili (academicienii Marius Sala și
Gheorge Mihăilă) și-au asumat continuarea lucrării, pentru ca, in
sfârșit, in acest aprilie 2010 ultimul volum al lucrării să poată
fi tipărit. In total: 17.885 de pagini, cu peste 175.000 de cuvinte
și variante.
O muncă sisifică, dar care
trebuie luată practic de la inceput: partea redactată de Pușcariu
este deja imbătrânită, trebuie imbogățită și refăcută,
restructurată. Abia incheiată, construcția catedralei limbii române
continuă.