Recent apărut la editura Ars Longa, volumul de versuri bilingv româno-arab Tributarii/ Al-mukallafūna al tânărului poet Gabriel Bițună oferă cititorului un moment de autentică reflecție. Concepute direct în limba română sau în limba arabă, poemele sale, îmbinând inspirat candoarea inimii și maturitatea gândului, se disting printr-o metaforă interioară, cu reverberații filosofice, aparent aridă, pe care atingerea simplității și a sincerității trăirii o dau la iveală ca pe un duh al lămpii: “Trăiesc într-o temniță/ Ale cărei oase îmi impun/ Fragilitatea./ Al cărei sânge îmi limitează/ Viața./ Ai cărei ochi îmi interzic/ Să răzbesc zările./ Ale cărei picioare mă-mpiedică/ Să gonesc pe câmpuri./ Ale cărei brațe nu pot/ Să sfarme singure o stâncă./ A cărei piele este sortită/ veșnic ponosirii./ Al cărei lacăt stă/ La adăpostul inimii muribunde/ A cărei cheie/ Nu poate fi folosită…/ De-al meu suflet pribeag.” (Temnița).
Deplasându-se cu măiestrie pe un portativ unitar, cu accente parabolice, influențat de spațiul oriental pe care îl cunoaște atât de bine, poetul se întoarce, ca într-un maelstrom originar, spre o expresie poetică cu valențe concentrice, sentențiale: “Fericirea/ nu se află/ în noi,/ ci, cuminte,/ ne așteaptă/ în sufletele altora./ Dragostea!/ Cheia de la/ comoara din suflet…/ Sesam!/ Deschide-te!” (Sesam, deschide-te!), a cărei osatură internă trimite în mod constant la structura pur consonantică a limbii arabe și la filosofia ei semantică, unde sensul unui cuvînt poate conține propriul său contrariu: “Un maldăr de consoane/ eram: drgst./ Cuvânt – necuvânt,/ existând fără să exist./ Un maldăr de consoane eram/ până când tu,/ precum o zână albă,/ ivită din floarea de corcoduș,/ ai suflat asupra mea/ vocalele rânduitoare,/ dîndu-mi rostire și rost:/ dragoste.” (Un maldăr de consoane).Lipsită de livresc și exagerare, lirica lui Gabriel Bițună curge în tonalități grave, unde viața, moartea sau destinul conturează interogații existențiale: “Pentru ei ne naștem,/ Coborâm din leagăn,/ Înaintăm,/ de-a bușilea,/ apoi, în picioare/ Tot mai drepți, mergem/ către gândire,/ iubire, speranță…/ Pentru ei și datorită lor/ Cioplim, țesem/ Zidim, pictăm,/ Scriem, inventăm!/ Vânăm, secerăm,/ Ne-nghesuim,/ ne-mbrâncim,/ Prăpădim!/ Ne rugăm, ne-nchinăm,/ Jinduim, amăgim,/ Ne arogăm, ne destrăbălăm,/ Reducem la nimic!/ Înălțăm civilizații,/ Imperii/ Și TajMahal-uri./ Suportăm/ chiar și suferințele/ lui Werther,/ doar să-i vedem o clipă/ neastâmpărați,/ prin rai./ Le dăm mărinimos,/ să împlinească/ Cele de noi netrăite./ Dăm și iar dăm/ Așteptîndu-ne cuminți/ Răsplata:/ Trecerea dincolo…” (Tributarii).
Însă, între “cu” și “fără”, între “astăzi” și “mâine”, între sine și alteritatea oglindită în sine a “celuilalt”, între “lumi paralele”, iubirea răzbate, sfioasă sau cu putere, dominând faustian frumusețea clipei care ne rămîne: “Un vortex se deschide:/ O poartă interdimensională/ Către lumi posibile și imposibile,/ Ce se învolburează paralel/ cu lumea noastră./ Într-o lume,/ întâmplător am trecut pe lîngă tine./ În alta,/ Eram amândoi într-o căsuță la țară./ Aici, nici măcar nu am auzit de tine./ Acolo, erai regina și eu, pajul./ Dincolo, ei bine, dincolo,/ Ți-am pus verigheta pe deget../ Altă lume,/ O nouă poveste…/ Milioane de lumi,/ Milioane de posibilități./ Toate, însă, se topesc/ cînd buzele noastre se întâlnesc…” (Călătoriiînlumiparalele).
Dincolo de orice, aidoma iubirii, versurile lui Gabriel Bițună reprezintă o “plecare în larg” în căutarea și urmarea Graal-ului unei autentice chemări: “Dragostea este/ plecarea mea/ pe marea purității/ ochilor tăi./ Dragostea este/ așteptarea ta/ în porturile gândurilor mele./ Să sperăm/ că nu se va sfărâma/ corabia…” (Plecareînlarg).