Acum un deceniu Grecia a intrat în zona euro, iar liderii ei politici au deschis sticlele de șampanie. Atunci, Grecia a beneficiat de un “wild card” din partea Europei ca să nu fie lăsată pe margine și astfel proiectul politic european de șase decenii la care a muncit generația de după cel de-al Doilea Război Mondial să fie ciunt.
După zece ani, grecii au ajuns să se trezească în fiecare zi cu amenințarea ieșirii pe ușa din dos din zona euro și să se îndrepte sigur spre un faliment “controlat” al întregului brand de țară.În doi ani de zile Grecia a fost salvată de două ori de la un faliment necontrolat, în corpul ei injectându-se în total 240 de miliarde de euro, adică cât PIB-ul lor. Cele mai puternice țări ale Europei trebuie să scoată bani din buzunar și să ajute Grecia să își plătească datoriile astfel încât lumea financiară să nu se prăbușească precum un domino.
Când au intrat în zona euro Grecia avea o datorie de 100% din PIB. În zece ani a mai adăugat 50% din PIB (în 2011 PIB-ul este estimat la 217,8 mld. euro, iar datoria publică la 347 mld. euro). Dar ce au făcut cu banii întrucât economia lor nu a avut o creștere spectaculoasă, ci practic s-a târâit. Într-un deceniu au adunat datorii de 170 de miliarde de euro, dar PIB-ul a crescut cu numai 70 de miliarde de euro.
Grecia a fost pasată la fiecare ciclu electoral între practic aceleași “familii” de politicieni. Atâta timp cât cel care ajungea la putere majora salariile și pensiile din condei, adică din împrumuturi, lumea era fericită și nimeni nu punea întrebări. Contractele publice erau adjudecate de “familii”, iar banii plecau în conturile din străinătate. Cazul Olimpiadei din 2004 a fost cel mai elocvent. Grecia a plătit o factură de 9-10 miliarde de euro, când în realitate costurile erau de 4-5 miliarde de euro. Acum toată infrastructura sportivă stă nefolosită și înghite anual sute de milioane de euro de la buget pentru întreținere. Autostrăzile au costat dublu sau triplu, iar toate construcțiile publice erau cele mai râvnite contracte.
Grecii se bazează numai pe turism în susținerea economică, având în vedere că exporturile sunt de numai 20 de miliarde de euro, iar deficitul comercial – exporturi minus importuri – se situează în jurul a 20 de miliarde de euro. O întreagă generație de politicieni a luat bani ca să aibă liniște în țară, dar nu a construit nimic. Criza financiară mondială izbucnită la finalul lui 2008 a dezvelit situația Greciei. În momentul în care toată lumea a început să fugă cu banii de peste tot și nimeni nu mai voia să împrumute țările slabe, Grecia a rămas practic fără bani. În mai 2010 a venit primul pachet de salvare în valoare de 110 miliarde de euro. Liderii politici eleni nu au făcut nimic în schimbul acestui pachet, iar practic totul s-a blocat timp de un an și jumătate. Scăderea economică a venit peste ei, iar grecii și-au retras chiar ei banii din bănci și mulți i-au dus în străinătate. 60 de miliarde de euro au plecat din depozite din septembrie 2009, când erau 237 de miliarde de euro. În aceste condiții, cu ce să mai finanțezi economia? Și cu ce să mai plătești datoriile?
Practic Grecia a intrat într-un faliment controlat al întregului brand de țară. Nimeni nu o mai împrumută și stă la mila Europei. Fără bani nu își poate reforma economia astfel încât să genereze surplus din care să plătească treptat datoriile.
Liderii politici vor fi practic obligați să vândă sau să pună gaj toate activele în contul datoriilor. Poate să reziste Grecia în aceste condiții sau inevitabil va ieși singură sau va fi expulzată din zona euro?
Dacă iese și revine la drahmă, atunci o întreagă țară își va pierde puterea de cumpărare peste noapte prin devalorizare, iar un salariu minim de 700 de euro acum se va înjumătăți. Chiar și în aceste condiții Grecia va trebui să își găsească alți “sponsori” care să o finanțeze, dacă Europa își întoarce spatele cu totul. Chinezii și rușii sunt singurii pentru care Grecia prezintă interes. Pentru ruși ar fi practic a reluare a istoriei, având în vedere că la Ialta în 1945 au făcut schimb de țări cu americanii și englezii. Au dat Grecia, au luat România.

Cu puține excepții (exporturile României sunt duble față de ale Greciei – 40 de miliarde de euro versus 20 de miliarde) România prin liderii ei politici mai face câte un pas pe drumul deschis de Grecia.
România are o datorie publică în jurul a 33% din PIB (129 de miliarde de euro estimat pentru 2011), dar dacă se adaugă și cea privată, datoria este de 80% din PIB. În trei ani de criză România a adunat la datoria publică 25 de miliarde de euro fără ca acest lucru să se vadă cumva în economie prin reduceri de taxe și impozite sau proiecte de investiții care să genereze creștere.
Cele 25 de miliarde de euro au fost luate pentru acoperirea deficitelor de pensii, de asigurări sociale și plata facturilor pentru autostrăzi și drumuri care încă nu se văd, pentru bazine de înot care sunt închise pentru că nu mai sunt bani de întreținere, pentru plantat de flori, pentru contracte publice mai mari cu o treime, pentru aparatură medicală pe care nu o folosește nimeni sau pentru sisteme informatice care nu funcționează, dar au fost plătite. În sistemele informatice publice au fost investiții în zece ani de peste 2 miliarde de euro, dar instituțiile nu comunică deloc între ele informatic.
În sistemul de sănătate a fost nevoie de un deceniu și de peste 100 de milioane de euro ca să se facă o bază de date cu privire la consumul de medicamente și nici până acum nu este funcțional în totalitate.
De trei ani economia se zbate între -1,5% în 2010, 2,5 creștere în 2011 și speranța unui plus de 1,5% în acest an. La aceste ritmuri economice soldul datoriei crește cu 2 miliarde de euro pe an, asta în condițiile în care nu se preiau datoriile firmelor de stat sau ale primăriilor. România are nevoie de o creștere economică de cel puțin 5% pe an în următorul deceniu pentru a nu deveni ea o victimă a piețelor financiare prin creșterea gradului de îndatorare. Cum să obții o creștere economică de 5%, în condițiile în care o întreagă clasă politică, de la președinte la premier, miniștri și funcționari, și-a bătut joc de cea mai ieftină sursă de finanțare – fondurile europene. Mandatul de trei ani al premierului Boc a fost catastrofal din această privință, iar cel mai bine se vede prin cei trei miniștri care au trecut pe la Ministerul Muncii și nu au reușit să supravegheze programul POSDRU.
Cum poți să atragi 6 miliarde de euro în acest an din fonduri europene când puterea a acceptat, mai mult de fațadă, să creeze un post de ministru de afaceri europene care practic nu poate să facă nimic.
Odată cu izbucnirea crizei ritmul de creștere al salariilor s-a oprit brusc în toată economia și chiar s-au operat scăderi, având în vederea căderea vânzărilor și lipsa banilor odată cu închiderea robinetului de finanțare de către bănci. Cu salarii care se învârt între 200 și 400 de euro nu se poate crea o piață internă care să stimuleze consumul și să nu depindem atât de mult de exporturi pentru a avea un plus economic.
De douăzeci de ani, aceiași lideri conduc România, iar alternarea la putere s-a produs numai la televizor. În spate afacerile firmelor de partid merg înainte, iar singura problemă este pentru ce sumă se scoală cineva “din pat” ca să rezolve un contract. Și exact ca la greci probabil că banii sunt în afară.
La o creștere economică ce se învârte între Ă/-1% niciun investitor străin nu va mai călca în România, iar exemplul cel mai bun sunt acești trei ani, când de la investiții străine de 16 miliarde de euro am căzut la 1,9 miliarde de euro și nici după trei ani guvernul, fie că a fost Boc sau acum Ungureanu, nu are o strategie de a readuce investitorii străini în economia românească.
Nu totul stă numai în garanțiile pe care le oferă statul, mai trebuie să oferi și o economie și o administrație mai puțin coruptă și birocratică. Reforma statului, sloganul din ultimii doi ani de zile, nu are rezultate practice în economie. Degeaba vrea guvernatorul BNR Mugur Isărescu să “scape” de FMI când nu are ce să pună în loc. Ce să prezinți și cu ce să te duci în fața piețelor? Cu un deficit bugetar care este ținut sub control numai prin amânarea plății facturilor? Cu fonduri europene care îți explodează în față și riscă să fie oprite? Cu un sistem bancar care este practic controlat de zece bănci, dintre care două sunt grecești? Cu menținerea la limită a finanțărilor către România, doar ca să mai aibă puțin oxigen operațiunile locale? Cu o piață internă unde oamenilor le este frică să consume pentru că nu știu ce se întâmplă mâine și nici nu au încredere în liderii lor? Cu contracte ale firmelor de stat din care pleacă 100-200 de milioane de euro mai departe? Cu un sistem medical devalizat de toată lumea? Cu o administrație plătită la limita subzistenței, dar unde toată lumea se bate să intre având în vedere că “șpăgile” care ies depășesc orice imaginație (vezi cazul primarului Clujului Sorin Apostu)? Cu jumătate din Parlament care încasează 1.000 de euro pe lună net de deputat sau senator și care lucrează și legiferează fluierând de la balcon sau fiind în grevă parlamentară? Cu oameni de partid care sunt treziți noaptea din somn și puși miniștri? Cu o clasă de lideri români de business care nu vor să audă de politică și care nu sunt uniți? Cu vânzări de active și apoi închideri de unități? Cu TVA de 24% pe care mai bine nu îl plătești și preferi să lucrezi la negru? Cu taxe pe forța de muncă de jumătate din salariu de care fug toți? Cu “impresari” care amenință în sala de judecată? Sau cu finanțatori care fac agenda publică? Cu cine să înlocuim profesoratul FMI?
Nici când am fost inundați de miliarde de euro nu am pus ceva în loc.
Dacă liderii politici, cei cărora populația
le-a încredințat cu bună credință administrarea țării, nu schimbă cursul pe care a intrat România sau dacă România nu își schimbă liderii, atunci Grecia de acum este imaginea României din viitor. Dacă.