Jose Saramago în Eseu despre luciditate vorbește despre politicienii și politica ce au determinat cetățenii să urască statul. Dostoievski în Jurnal de Scriitor mărturisește că iubește creștinismul și pe Hristos dar nu se împacă prea bine cu Biserica lui Dumnezeu pe Pământ. Legenda Marelui Inchizitor reiterează în bună măsură aceeași idee. Tolstoi în Jurnal, în mod repetat se gândește la Dumnezeu și creștinism, luptându-se în schimb cu Biserica și al ei Procuror de la acea vreme (Pobedonostev).
Ca orice părinte mă gândeam la educația fiicămi, la calea ce ar trebui urmată de mine lângă ea, la cum va fi lumea când ea va trebui să înfrunte viața de una singură, la viitorul ei și al educației oferite de noi. Balansarea bunului simț și a respectului cu tupeul și fermitatea, echilibrarea creativității cu temeinicia și tot așa. La aceste întrebări nu am găsit raspuns, însă pe parcursul acestui demers m-au lovit câteva realități mai mult sau mai puțin învecinate cu gândurile mele inițiale.
Prima realitate privește prezența constantă și substanțială în viața și evoluția omenirii a două instituții: religia și în special creștinismul respectiv politica și în special democrația. Personal nu cred că există instituție care să aibă impactul și substanțialitatea celor două în dezvoltarea și evoluția omului atât la nivel individual cât și la nivel colectiv.
A doua realitate are legătură cu centrarea celor două instituții anterior menționate (creștinismul și democrația) pe sistem și colectivitate și mai puțin pe om și individ, luat ca entitate aparte în cadrul colectivității. Nu sunt convins că această orânduire a fost de la început gândită și pornită în felul acesta, adică cu fața spre colectivitate și cu spatele spre individ, întrucât dacă ne uităm în istoria creștinismului și cercetăm câteva din Conciliile din prima jumătate a primului mileniu (fie că este Niceea, fie că este Calcedon, spre exemplu) vom vedea că religia s-a preocupat cu întâietate de relația lui Dumnezeu cu omul. De asemenea dacă-l acceptăm sub beneficiu de inventar pe Fukuyama atunci când vorbește despre originile democrației, vom vedea că democrația, după unele opinii s-a născut în Grecia și pentru că formele de agregare a indivizilor era la scara redusă și nu avea întinderea Indiei sau a Chinei unde omul se pierdea în colectivitate .
Sistemul și-a ucis rostul în sensul că s-a autonomizat de scopul său prim – binele omului și al individului – dobândind un nou imbold și o nouă rațiune de a fi. În prezent, atât religia cât și democrația se preocupă de cei mulți luați și mai puțin de elementele sale. Binele comun este superior celui individual. Nici religia și nici democrația nu au început ca sistem ci au fost stări de spirit ce pluteau în jurul oamenilor și al indivizilor.
Dumnezeu să mă ierte, însă am sentimentul că Biserica a îndepărtat religia și creștinismul de oameni, aceasta chiar dacă a apropiat-o de colectivități. Puțini mai sunt cei care se întâlnesc în mod individual cu Dumnezeu, altfel decât în mod organizat. Instituționalizarea și sistematizarea religiei l-a dus pe Dumnezeu mulțimii dar l-a furat individului. Nu sunt adeptul anarhismului în nicio formă de activitate, fie ea intelectuală, materială sau spirituală, însă birocratizarea instituțională a spiritului și a credinței a întors religia cu fața doar către colectivitate. În felul acesta avem astăzi oameni apropiați de Dumnezeu/Hristos și foarte îndepărtați de creștinism și religie, întrucât în fuga de instituționalizare fiecare în parte încearcă să-și lămurească prin propriile mijloace relația cu Cel de Sus. Tolstoi s-a luptat o viață să-și lămurească relația cu Dumnezeu, dincolo și mai presus de Biserică.
La fel și democrația care a devenit instrumentul celor majoritari, independent de cum sunt aceștia și dincolo de rezultatul acesteia asupra societății. Democrația a fost forma cea mai naturală de asigurare a relației dintre cetățean și stat în sensul că reușea să creeze în mod neartificial ideea de apartenență a individului la un anumit stat. În prezent, democrația prin mecanismele sale pur distributive și matematice de funcționare a tăiat această legătură, în sensul că inclusiv cei majoritari detestă statul, aceștia folosind decizia și votul doar pentru a-și asigura confortul de grup și nu pentru a perpetua o anumită formă de existență a statului. Aceasta face ca deși în prezent democrația funcționează doar pentru salvgardarea statului și mai puțin a cetățeanului, indivizii luați individual să-și dorească să scape de stat. Democrația a devenit captivă în propriul sistem aceasta întrucât instrumentele legale și politice menite să atenueze caracterul înstrăinător al democrației, și mă refer aici la justiție, justiția constituțională, partidele politice, e.g. s-au îndepărtat de individ dobândind valențe pur societare.
Sunt de părere că fuga democrației și a religie de individ, luat ca om, și apropierea acestora de societate privită în mod abstract și nu ca suma individualităților, va distruge fundamentul actualei societăți. Filtrarea relației cu dumnezeierea de către instrumente instituționalizate respectiv conturarea relației dintre cetățean și stat exclusiv prin intermediul intereselor celor mulți contribuie la atingerea rezultatului mai sus menționat.
Capacitatea statului de a genera instituții menite să protejeze individualitatea fără a afecta sau perturba în mod semnificativ confortul celor mulți poate ameliora starea de înstrăinare anterior menționată. Ideea că majoritatea a decis pentru tine este nu numai frustrantă dar și amețitoare atunci când decizia care-ți este opusă este luată pe fondul emoției sau al lipsei de educație. Nu cred ca cineva își dorește să devină captivul unei societăți nu prea educată în termeni politici, spre exemplu. Nu cred ca cineva sănătos la minte își dorește să comunice cu Cel de Sus folosind exclusiv perspectiva Bisericii, de orice natură ar fi aceasta. Trebuie să existe mecanisme sociale, politice și juridice chiar de a permite celor puțini să respire atunci când cei mulți și instituționalizați sunt de altă părere.
Standardizarea și uniformizarea gândurilor va omorî și societatea nu doar individualitatea.