Imediat după apariție, cel mai recent roman al lui Ian McEwan, Sweet Tooth (2012), a început să fie analizat, discutat și, deloc în ultimul rând, disputat de criticii literari. Căci, în vreme ce unii dintre ei au considerat că ar fi vorba despre „o poveste emoționantă până la lacrimi”, alții n-au ezitat să afirme că acest text nu s-ar ridica la înălțimea creațiilor anterioare ale scriitorului britanic, fiind net inferior extrem de elaboratei construcții narative din Ispășire sau subtilităților psihologice din Pe plaja Chesil.
Centrat pe urmărirea evoluției vieții Serenei Frome, fiica unui cleric anglican, romanul acesta evidențiază, însă, în egală măsură, preocupări pe care cititorii obișnuiți cu maniera de a scrie a lui McEwan le cunoșteau deja din Durabila iubire, Mângâieri străine sau Amsterdam. E vorba, în primul rând, despre evaluarea atentă a complicatelor raporturi dintre viață și ficțiune, dintre adevăr și iluzie, dintre aparență și esență, ca și despre cele stabilite, mai cu seamă în perioada contemporană, între textul romanesc și cititor.
Pasionată de matematică, Serena e admisă la prestigioasa Universitate Cambridge, unde îl cunoaște pe profesorul Tony Canning, de care se îndrăgostește. Numai că acesta pune capăt brusc legăturii lor, nu înainte de a o implica pe tânără în activitățile serviciilor secrete. În acest fel, ea va ajunge să facă parte dintr-un program ce poartă numele de cod „Sweet Tooth”, al cărui scop era acela de a reprezenta o contrapondere în fața propagandei comuniste, din ce în ce mai evidentă în Marea Britanie a anilor ‘70. Numai că, spre dezamăgirea sa, Serena află nu doar că profesorul Canning era agent sovietic, ci și că, din cauza relației pe care ea o are cu Thomas Haley, întregul program de spionaj e amenințat. Finalul romanului, cu o uimitoare schimbare de perspectivă – narativă și nu numai – dezvăluie că, de fapt, autorul textului ce poartă titlul Sweet Tooth e chiar Haley, astfel că cititorul trebuie să reia lectura pentru a reconsidera și recontextualiza faptele, câtă vreme tot ceea ce păruse până la un punct relatarea la persoana întâi făcută de Serena este doar o iscusită strategie utilizată de Haley, care devine, acum, nu atât iubitul Serenei, cât mai ales autorul capabil a se dărui cu totul operei pe care o scrie.
Inspirată, fie și doar parțial, dintr-o serie de întâmplări care au marcat chiar existența lui Ian McEwan, cartea recompune extraordinar atmosfera Angliei anilor ‘70, dar demonstrează și faptul că e greu de încadrat într-o categorie clar definită, fiind, pe de o parte, un excelent text de spionaj (narațiunea are pe alocuri notele unui roman polițist sau de aventuri), iar pe de alta, un foarte frumos roman de dragoste, însă putând fi citit și ca o permanentă meditație privitoare la rolul și locul literaturii în epoca contemporană. Dimensiunea metatextuală este subliniată la tot pasul și prin intermediul unor amănunte importante pe care McEwan le include în roman și care au în vedere funcțiile lecturii, specificul receptării și modul în care ființa umană (mai) poate concepe literatura. Căci aceasta e deopotrivă modalitate de descoperire a adevărului, dar și cale privilegiată a cunoașterii de sine și a afirmării adevăratei individualități.
Unii exegeți au descoperit apropieri între strategiile narative utilizate de Henry James în What Maisie Knew, dar și între perspectiva adoptată, acolo, de autorul Ambasadorilor și viziunea din proza lui Ian McEwan, căci tehnica punctului de vedere, așa numita „viziune scenică” sau rama structurală ce cuprinde narațiunea trimit, fără doar și poate, la metodele consacrate ale realismului psihologic. De altfel, nu e prima dată când Ian McEwan mizează pe asemenea modificări de situație și răsturnări de perspectivă, numai că modul în care scriitorul reușește să descrie atât ceea ce se petrece între Serena și Thomas, cât și ceea ce cred personajele, fiecare în parte, că se petrece depășește net nivelul pe care autorul îl atinsese în creațiile anterioare. Pe de altă parte, McEwan se dovedește, și în Sweet Tooth, a fi foarte preocupat de tot ceea ce înseamnă scrierea unei cărți, ca și de toate amănuntele ce duc, finalmente, la descoperirea vocației literare, din acest punct de vedere, drumul lui Haley fiind, ca și cel al lui Briony, personajul de neuitat din Ispășire, și un inedit portret al artistului în tinerețe. Dacă recitim cu atenție romanul, vom descoperi că Sweet Tooth vorbește, cu mijloacele marii literaturi, și despre fascinanta putere a cuvintelor de a restructura realitatea ori de a recompune adevărul.
Din acest punct de vedere, cartea lui McEwan poate fi citită și ca un bun roman filosofic, având în centru o serie de preocupări legate de raporturile mereu schimbătoare stabilite între realitate și lumea imaginației, dar, deopotrivă, de implicarea cititorului în interpretarea mereu nouă a oricărui text, în funcție de capacitatea sa de a-și suspenda, după caz, dar cât se poate de deliberat, fie incredulitatea, fie credința oarbă în adevărul ficțiunii.
Ian McEwan, Sweet Tooth, Jonathan Cape, 2012