Atunci când mi s-a propus să contribui cu un punct de vedere asupra impactului concret în economie al problemelor curente din educație, așa cum îl percep prin filtrul activității mele cotidiene, am avut impresia că tema este facilă. Dar mi-a pus mai multe probleme decât mă așteptam.
În opinia mea, sunt trei oportunități principale de îmbunătățire a mediului educațional actual:
1. Stabilitatea sistemului. Elevii să aibă o imagine clară încă de la începutul studiilor cu privire la traseele și alegerile academice pe care le au în față.
2. Flexibilitatea curriculum-ului. Elevii să își poată alege direcțiile de aprofundare a cunoștințelor în funcție de aptitudini.
3. Diluarea (chiar eradicarea) puternicului caracter teoretic al modelelor și metodelor prin care este transmisă informația către elevi și orientarea asimilării cunoștințelor prin activități practice.
Nu am pretenția să fi trasat prin rândurile de mai sus prioritățile Ministrului Educației, însă îmi permit să meditez la câteva implicații ale lipsei celor trei atribute de mai sus, observate în mod direct în activitatea mea profesională.
Lipsa stabilității sistemului face adesea ca elevii / studenții să nu aibă o idee clară despre ce ar dori să facă decât târziu, în ultimele momente ale procesului decizional. Câteodată indolența proprie este hotărâtoare, dar cel mai adesea așteaptă (de multe ori inconștient) să-și aleagă direcția în ultimul moment, pentru că “nu știi ce-or mai schimba ăștia“. Deciziile din anii terminali sunt prea des bazate pe criterii care nu au nimic de-a face cu rezultatul final dorit, ci doar cu o conjunctură de moment: să dea un examen de bacalaureat (a cărui configurație a fost anunțată cu 3 luni înainte de desfășurare) cât mai ușor, să intre la o facultate unde nu trebuie să plătească sau la una cât mai aproape de casă. Societatea trăiește “de azi pe mâine” în tot ceea ce face și, ca atare, puțini au tăria să lupte contra curentului, să-și facă un plan și să reacționeze, să nu se lase târăți de val. Să își mențină cursul către ținta inițială.
Am absolvit un liceu de matematică-fizică și am devenit inginer. Însă nu am uitat micile drame ale colegilor de clasă care “dădeau la medicină” și care, pentru a reuși pe mai departe, trebuiau să își dezvolte și să gestioneze o “dublă personalitate academică”. Pentru că sistemul cerea aceleași lucruri de la toți, ignorând preferințele și aptitudinile personale. Chimie și biologie pentru facultate, matematică și fizică pentru liceu, română pentru bacalaureat etc. Timp pierdut, efort risipit, eficiență redusă, doar pentru că…așa erau timpurile. Azi, tot ceea ce am avea de făcut ar fi să preluăm și să adaptăm la realitățile noastre sisteme de învățământ demult testate și consacrate de alții! Ar permite o eficientizare a eforturilor elevilor, o mai bună calitate a cunoștințelor dobândite (înveți altfel când te interesează, nu?) și, în ultima instanță, o specializare timpurie de care piața muncii nu poate decât profita, ulterior. Acum, angajarea unui tânăr rămâne (mult prea frecvent) o “loterie”, la care nu afli dacă ai câștigat decât după perioada în care cunoști omul și capacitățiile lui intrinseci, fără ca CV-ul sau curriculum-ul studiilor să îți poată spune prea multe despre motivații și aptitudini.
Un prieten (specialist remarcabil în gestionarea resurselor umane) mi-a atras atenția asupra lucrului în echipă la români: nu există! Argumentația afirmației a fost o revelație pentru mine: “câte lucrări de control <în echipă> ai dat la școală și câte individuale?”, m-a întrebat amicul meu. Așa este! Tot ceea ce am învățat era pentru noi și numai pentru noi (nu te uitai la coleg și nici el la tine, extemporale pe numere etc). Și asta pentru că toate cunoștințele erau pur teoretice. Nicio relaționare la practică, la viața normală de zi cu zi, la situații concrete cu care aveam să ne întâlnim în viață.
Acesta este, probabil, punctul cu cele mai nefaste consecințe asupra pieței muncii de astăzi. De câte ori nu ați auzit expresia “management românesc” sau “mediu de lucru românesc” etc., toate cu conotații profund negative?! Sunt doar simptomele unei boli ce ține de lipsa componentei practice (și sociale, în ultimă instanță) a procesului de educare și formare a tinerilor. Există o lipsă cronică a înțelegerii de către tineri a importanței lucrului în echipă. Acest lucru se transpune și în dificultățile lor în a face o conexiune între cunoștințele teoretice și cerințele practice ale locului lor de muncă. Mai grav, managerii și mentorii lor, trecuți fiind prin același proces dur de modelare, nu văd adesea niciun motiv să suplinească lipsa pregătirii din școală cu o îndrumare și o susținere adecvată la locul de muncă. Deci revine numai educației rolul de a sparge acest cerc vicios și de a trimite în piața muncii tineri corect formați și pregătiți pentru realitățile unei economii moderne, dinamice și globalizate. Și aici mă refer, fără nicio ironie, la economia românească, așa cum o văd peste 10-15 ani.
Bogdan Popescu este membru Romanian Business Leaders și șeful Departamentului de Operațiuni al METRO Bulgaria.