În prezența cititorilor săi, Bruckner a repetat ce a spus în carte, anume că, și neluată în serios, căsătoria este tot mai puțin dorită, existând tendința logodnei eterne. Heterosexualii se îndreaptă către concubinaj, iar homosexualii către căsătorie, crede Bruckner. În ceea ce privește fidelitatea, scriitorul spune că în numele fidelității față de sine, partenerii într-o relație își permit să aibă aventuri. De asemenea, el a spus că nu s-a găsit un antidot pentru tentația de a căuta în altă parte ceea ce partenerul nu mai găsește în relație și că i se pare mai gravă “fidelitatea din lene”, adică tendința de a nu înșela pentru a nu avea probleme.
Pascal Bruckner a mai afirmat că sunt foarte multe feluri în care cineva poate fi infidel fără a înșela fizic partenerul, privându-l de un zâmbet, de tandrețe sau de sex. Cel mai grav caz de infidelitate este cel în care cuplul își pierde pasiunea și cade în monotonie, a mai spus Bruckner. “Există forme de infidelitate care întăresc legătura între doi parteneri”, a precizat autorul. El a adus astfel în discuție și practica schimbării partenerilor între două cupluri, cu deplinul consimțământ al celor implicați, spunând că speră să nu-i șocheze pe cei prezenți. “Știu că aveți standarde morale foarte înalte”.
Dar mult mai captivant este Bruckner în carte, care începe dela constatarea că, în anii 60, odată cu avântul economic și căderea tabuurilor, “eliberarea sexuală a devenit mijlocul cel mai obișnuit de a atinge neobișnuitul.” “Anumite câștiguri din acea perioadă rămân incontestabile: schimbarea condiției femeii, contracepția, divorțul, depenalizarea avortului, accesul masiv al celui de-al doilea sex către lumea muncii. Anii 60-70 au dat mai ales naștere acestui ciudat concept: iubirea liberală. Expresia a însemnat multă vreme promiscuitate, circulația trupurilor, aventurile amoroase. Acum însă trebuie înțeleasă la un nivel mai ridicat, ca oximoron prin excelență, ca mariaj improbabil al apartenenței și al independenței.”
Sexualitatea debordantă face o societate mai dreaptă. Însă Bruckner recunoaște că voința de a face tabula rasa a eșuat – n-au dispărut nici căsătoria, nici familia, nici exigența fiedlității. Însă schimbările au produs regenerări considerabile și permanente în societate. Chiar dacă nu exista niciun fel progres în dragoste.
O carte care poate fi citită cu folos și de “progresiști” și de “paseiști”, care ne convinge că “iubirea nu-i bolnavă, ci este ceea ce trebuie să fie în fiecare clipă”.
“Iubim atât cât pot iubi oamenii, adică imperfect.”
Pascal Bruckner – Paradoxul iubirii, Editura Trei. Traducere de Irina Mavrodin