Fără îndoială, cel mai bun roman al scriitorului spaniol*), membru al Academiei Regale Spaniole, cu cărți traduse în zeci de limbi și tipărite în milioane de exemplare. S-a și spus insistent, de altfel. A apărut în original în urmă cu doi ani, a fost tradus excelent de neobositul profesor de hispanistică Dan Munteanu Colan și este o revelație pentru toți cei care caută viață într-o carte.
Acțiunea se petrece de-a lungul veacului trecut, în trei perioade diferite: în anii 20, pe un transatlantic și la BuenosAires; aproape zece ani mai târziu, la Nisa; și după alți 29 de ani, în sudul Italiei. În centrul poveștii, Max Costa, un dansator profesionist pe un vas de croazieră care întâlnește o minunată femeie dansatoare perfectă, al cărei soț, compozitor celebru, dar și pervers în egală măsură, se află în căutarea tangoului autentic, originar. Pe care îl găsește, îndrumat de tânărul Costa, în Buenos Airesul în care se născuse acesta, în cartierele rău famate în care să scoți șișul e ca și cum ai respira.
„Stârnirea unor instincte vechi, rituale dorințe arzătoare, promisiuni devenite piele și carne timp de câteva clipe fugare de muzică și seducție. Tangoul Vechii Gărzi. Dacă există un mod de a dansa perfect, adecvat unei anumite categorii de femei, fără îndoială că acesta era.” „Originalitatea nu constă în muzică, ci în modul de a o interpreta.” „Tangoul este, pe scurt, instinct, ritm, improvizație și text porcos.”
Cu fiecare etapă a întâlnirilor celor doi protagoniști se dezvăluie complexitatea relației lor, iubirea profundă născută în timpul unui tango, care a rezistat indiferent prin ce a trecut fiecare – despărțiri, căsătorii, arestări, război civil și război mondial, supraviețuiri și mai ales nenumărate tangouri argentiniene, niciunul comparându-se cu cele ale Vechii Gărzi. La ultima lor întâlnire, în anii 60, trecutul năvălește peste ei și peste cititor, care află că eroul era, de fapt, un hoț și spărgător, că străbătea lumea în preajma celor din înalta societate mințind cu nerușinare, că tot ce realizase în viață fuseseră doar furtișagurile, dar în spatele acestora mocnea iubirea stârnită pe acel transatlantic, împărtișită, de altfel, cu toate că femeia s-a recăsătorit și a născut un băiat ajuns mare șahist. „O femeie nu este niciodată doar o femeie, dragă Max. Este, de asemenea – și mai ales –, bărbații pe care i-a avut, îi are și i-ar putea avea. Niciuna nu poate fi înțeleasă fără ei… Și cine are acces la acest dosar posedă cheia seifului.” Pe fiul femeii încearcă acum să-l salveze eroii, într-o acțiune cu evident iz polițist asupra căreia nu ne vom opri.
„Tangoul Vechii Garzi e o demonstratie magistrala a faptului ca nu trebuie neapărat să ne identificam cu eroii unui roman ca să ne prindem în jocul lui. Descoperim în acest mare roman fenomenala măiestrie a unuia dintre cei mai buni povestitori din literatura europeană, un as al întorsăturilor de situație, al enigmelor polițiste, al meandrelor derutante create de povestile sale de ură și iubire.” (La Croix)
O istorie de dragoste pasională, intrigi captivante, aventuri și rafinament, pagini de un erotism tulburător, o carte minunată – acesta este „Tangoul Vechii Gărzi”.
Există o scenă tulburătoare, între multe altele, în care eroul, în vârstă acum, urmărește la Sorrento un grup de două femei și un bărbat care se plimbă pe chei:
„Există ceva la cea de‑a doua femeie care te stârnește s‑o urmărești cu privirea în timp ce traversează piața Tasso. Poate felul cum se comportă, cu mișcări încete, sigură pe ea, cu mâna stângă ținută cu indolență în buzunarul puloverului – cu acel mod de a se mișca al celor care au pășit ferm o bună parte a vieții lor, călcând pe covoarele unei lumi care le aparținea.” Max Costa este cel care a privit din afară, toată viața, covoarele unei lumi în care n-a reușit să pătrundă.
*) Arturo Perez-Reverte – Tangoul Vechii Gărzi. Traducere din limba spaniolă și note de Dan Munteanu Colan. Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, Actual