Considerat unul dintre cei mai talentați scriitori americani ai momentului, „un de Tocqueville al zilelor noastre”, comparat cu William Carlos Williams pentru capacitatea de observație și cu Eugen Ionescu, pentru arta de a exprima într-un mod neașteptat și simbolic realități ale lumii de dincolo de Cortina de Fier, Andrei Codrescu se prezintă în fața publicului cititor cu un nou (și masiv) volum de poezie, semnificativ intitulat So Recently Rent a World, cuprinzând o selecție din textele incluse în cărți publicate vreme de mai bine de patru decenii și confirmând opinia exprimată de Lawrence Ferlinghetti, care sublinia dominanta subversivă ce străbate scrisul lui Codrescu. Cartea de față trece, practic, în revistă creația de până acum a autorului, de la primele volume, License to Carry a Gun (Permis de port-armă, 1970) sau The History of the Growth of Heaven (Istoria creșterii paradisului, 1973) și până la cele mai recente, precum It Was Today (Era azi, 2003) sau Jealous Witness (Martor gelos, 2008), alegând versuri reprezentative pentru fiecare dintre acestea, dar oferind, deopotrivă, cititorului și surpriza unor poeme noi. Iar atitudinile subversive, mereu prezente în creația lui Codrescu, sunt cu adevărat necesare într-un prezent mult prea înclinat să nu (mai) pună mai nimic sub semnul întrebării și să ia totul de-a gata.
Pornind de la premisa că Statele Unite reprezintă un spațiu extrem de potrivit pentru poet, pentru că lumea americană pune în scenă la tot pasul spectacolul unei realități suprarealiste de facto, în cadrul căreia obiecte (aparent) disparate pot sta oricând unul alături de celălalt (reperul fiind reprezentat, desigur, de o mașină de cusut și de o umbrelă aflate pe masa de disecție, după celebrul principiu al lui Lautréamont), Andrei Codrescu creionează, în poezia sa, imaginea globală a unei Americi a zilelor noastre în care părțile nu se mai potrivesc întregului și nici întregul, părților, dar asta nu împiedică imaginația poetică să se desfășoare – ba chiar dimpotrivă. Scriitorul nu manifestă deloc tendința specifică reprezentanților modernismului european de a deplânge această lipsă de coerență a culturii contemporane și, de fapt, nici nu-și dorește altceva decât ca elementele ce compun ansamblul să nu se mai potrivească. În felul acesta (și doar în felul acesta!), nutrindu-se din opoziții și întemeindu-se pe paradoxuri, poezia sa poate să fie așa cum autorul a definit-o, implicit, încă de la apariția primului său volum, License to Carry a Gun: și anume, un construct autoreflexiv, profund ironic și pe deplin conștient de propriile contradicții. În fond, după publicarea acestui Permis de port-armă, Codrescu s-a impus rapid în piesajul cultural american, integrându-se perfect, ca mesaj poetic și ca atitudine, în atmosfera revoluției contra-culturale a acelor ani: „e o portocală care putrezește pe masă/ mai aproape de libertate decât am fost eu vreodată./ o s-o arunc în curând, mirosul ei/ îmi provoacă aceleași dulci halucinații/ pe care le aveam când țineam în mână o armă./ portocală a soarelui, inutila mea stare de spirit” (Julio Hernandez, fără titlu) Sau: „în păsări se găsește ființa noastră furată, de la o vară la alta/ ele continuă să mă distrugă, cu atât mai evident/ cu cât mă apropii de moarte./ în bucătărie becuri mari rămân aprinse peste noapte/ contemplând zborul de vară al păsărilor./ […] ofer lumini otrăvite păsărilor aflate în trecere/ prin ușa păzită a bucătăriei./ ea se deschide brusc./ prind marea în clipa în care e răpită/ de norii disciplinați ai păsărilor.” (Dintr-o trilogie a păsărilor)
Recurgând la strategia foarte elaborată a vocilor poetice multiple și la o adevărată retorică mascată, autorul pornește, e clar, de la celebra afirmație a lui Arthur Rimbaud „Je est au autre”, distilând-o cu rafinament și ducând-o până la ultimele consecințe, ajungând la crearea unor identități ficționale cum ar fi Julio Hernandez sau Peter Boone pentru a atinge o sensibilitate poetică reală și pluristratificată. „Am învățat engleza și poezia deodată”, afirmă Codrescu în Introducerea primului său volum, adăugând că a încercat să stabilească o punte de legătură între „muzica întunecată, metaforică” a primelor modele literare pe care le-a avut și accentul pus pe prezent, pe domeniul fizic, preocuparea de seamă a multor poeți americani ai anilor debutului său în Lumea Nouă. În felul acesta, influența maeștrilor de început, de la Tristan Tzara, Lucian Blaga, Tudor Arghezi și până la Ilarie Voronca sau B. Fundoianu va fi trecută, la nivel stilistic, prin expresivitatea specifică lui Ted Berrigan și Școlii de Poezie de la New York, rezultatul rămânând până astăzi deconcertant pentru critica literară și pentru orice încercare de a-l încadra pe Andrei Codrescu într-o orientare lirică unică. Căci versurile acestea au atât prospețimea frustă a aparentului trivial, cât și profunzimea metafizică deprinsă de tânărul poet de la marii autori (români și nu numai) pe care îi citea și îi recitea în perioada formării sale intelectuale.
Nu avem de-a face, însă, nicidecum cu o inadvertență terminologică ori de conținut, câtă vreme plăcerea lui Codrescu de a adopta măști lirice – ori narative – și de a recurge la jocul vocilor și eurilor este semnul caracteristic al întregii sale creații. Deloc întâmplător, s-a afirmat că scriitorul întrupează perfect predispoziția postmodernă pentru multiplicitatea vocilor și pentru pluralitatea eurilor. Contrazicând aserțiunea reprezentanților Noii Critici în conformitate cu care textul și autorul ar fi două entități care trebuie despărțite și analizate întotdeauna separat, poetul american de origine română împletește în mod deliberat literatura cu existența în general sau chiar cu propria existență, sugerând, prin unele dintre cele mai bune pagini ale sale, că autorul se poate identifica și chiar trebuie să se identifice, cel puțin la un anumit nivel, cu textul însuși. Iar Andrei Codrescu întruchipează numeroase ipostaze textuale și biografice, fiind poet, romancier, eseist, traducător și găsindu-și teritoriul (de fiecare dată predilect!) de manifestare atât în lumea mai veche, a tiparului, cât și în cea mai nouă (și din ce în ce mai nouă!) a spațiilor virtuale, trecând cu naturalețe dintr-unul în altul, ca într-un joc extrem de bine pus la punct, dar demonstrând de fiecare dată o teribilă seriozitate a alegerii mijloacelor de expresie, dovadă (dacă mai era nevoie…) a vocației sale artistice.
De pe această poziție, Codrescu explorează și celebrează diferențele care dau sens existenței, iar poezia sa demonstrează de fiecare dată o uimitoare capacitate analitică, o forță lirică, dar și o sensibilitate emoțională care pune in lumină – schimbând mereu perspectiva și punctul de observație – tensiunile dintre o percepție preponderent imaginativă și accentul strict etic, într-o lume dominată de spiritul rebel (à la François Villon), singurul de natură a mai da coerență unei umanități amenințate de cele mai diverse pericole – majoritatea deloc imaginare.
Andrei Codrescu, So Recently Rent a World. New and Selected Poems: 1968 – 2012, Coffee House Press, 2012.