Poezia latino-americană se afirmă, de-a lungul întregului secol XX, drept continuatoare a modernismului, celebra mișcare literară ce s-a dezvoltat, aici, o dată cu finele secolului al XIX-lea, ridicând cuvântul la rang suprem, muzica fiind, în concepția promotorilor mișcării, singura în stare să întrupeze adevăratul spirit al liricii. Dar modernismul a fost, la rândul său, prefigurat de câțiva autori extraordinari. Astfel, cubanezul José Martí va căuta să elibereze versul de orice constrângere exterioară, nu doar pentru a descoperi în acest fel frumusețea artistică, ci pentru a afirma însăși ideea de libertate. La rândul său, José Asunción Silva, pornind de la vechea structură romantică a poeziei, va edifica o neașteptată poetică, despre care nu puțini critici au afirmat că reprezintă punctul de plecare pentru viitoarea estetică a suprarealismului în varianta sa specific latino-americană. Dar Rubén Darío, din Nicaragua, este cel care, fără îndoială, reușește să deschidă, dintr-o dată, toate porțile la care contemporanii săi nu îndrăzniseră încă să bată – interesant rămânând și faptul că “el indio divino” nu face niciodată acest lucru pentru a-i pune în umbră, ci dimpotrivă, pentru a-i ajuta să se facă auziți mai pregnant. Descendent al modernismului, trecând prin asimilarea experienței aparte a lui Leopoldo Lugones, este și Jorge Luis Borges, cel care a căutat să se desprindă de tradiție tocmai pentru a reuși s-o impună din nou, dar deschizând asupra ei o perspectivă neașteptată.

Moștenitor și, deopotrivă, continuator al tuturor acestor linii ale tradiției poetice, dar știind, în egală măsură ca, în momentele esențiale, să ia distanță de ele și să-și afirme exclusiv vocea proprie, uruguayanul Mario Benedetti (1920-2009, unul dintre cei mai talentați și longevivi poeți latino-americani ai ultimelor decenii), a abordat, în egală măsură, și alte genuri literare, afirmându-se deopotrivă ca eseist, romancier și dramaturg, precum și ca profesor de literatură și subtil interpret al fenomenului cultural contemporan. Din cauza convingerilor sale politice, în anii ’70 a fost nevoit să plece în exil în Argentina și Perú, stabilindu-se mai târziu în Spania. De-a lungul activității sale literare, Benedetti s-a implicat nemijlocit în susținerea cercurilor ce militau pentru afirmarea culturii sud-americane, precum și a identității acestui continent, desfășurând activități de promovare a culturii spațiului său de proveniență, neezitând să apară chiar și în spectacole muzicale ale lui Juan Manuel Serrat sau Nacha Guevara. Printre cele mai importante volume lirice pe care le-a publicat sunt Poemas de oficina (1956), El olvido está lleno de memoria (1989). De asemenea, esențiale pentru evoluția manierei sale artistice, precum și a literaturii latino-americane în ansamblu sunt povestirile din volumele Montevideanos (1960), La casa y el ladrillo (1977), Las soledades de Babel (1991), precum și romanele La tregua (1960), Gracias por el fuego (1965) sau Andamios (1997). Interesant este că, în versurile lui Benedetti, totul se complică deși rămâne, aparent, foarte simplu: poetul alege să pornească de la amănuntele existenței de fiecare zi, pentru a ajunge la cea mai pură metafizică. Totul este, astfel, transformat în “obiect” poetic, iar poezia devine locul predilect în care autorul său se retrage din fața lumii, singurul spațiu în stare să-l apere de intruziunea brutală a realului.

Procedând în acest mod, Benedetti se distanțează considerabil de modelul impus de Pablo Neruda, cel care, în perioada formării sale intelectuale, reprezenta etalonul fundamental – cel puțin în spațiul cultural latino-american. Căci poetul uruguayan renuță la retorica spectaculoasă în favoarea unui voit prozaism al liricii, ajungând, adesea, să scrie, după cum el însuși va afirma, adevărate “anti-poeme”, încercând, practic, să dea o replică, în poezie, atitudinii pe care Nicanor Parra o afirmase în proza epocii. Comparat, nu de puțini critici, la nivelul inovațiilor și atitudinii estetice dominante pe care a ales s-o promoveze, cu spaniolul Antonio Machado, Mario Benedetti rămâne, însă, întotdeauna el însuși, de la primele și până la ultimele poeme publicate – iar acest lucru se vădește mai cu seamă prin intermediului umorului de care creatorul știe să facă uz ca nimeni altul și care, în plus, este mereu învăluit într-un aer de tandrețe, inconfundabil în peisajul liricii sud-americane: “Înainte de epoca faxului modemului și e-mail-ului/ sărutările ajungeau de pe buzele mele direct pe buzele tale/ acum trebuie să caut pe o tastaură semnul trimite/ inima mea se încurcă printr-un software/ iar mouse-ul pornește în căutarea greșelilor ortografice.” (Windows 98). Cu toate acestea, Benedetti știe și cum să procedeze astfel încât niciodată mesajul esențial al poemelor sale să nu cadă în derizoriu, găsind întotdeauna modalitatea perfectă de a rosti lucrurile cele mai importante în cel mai simplu mod cu putință și de a rămâne, și prin aceasta, marele specialist din poezia latino-americană a ultimelor decenii nu doar în ceea ce privește “meseria de a trăi”, ci și aceeea de a scrie literatură de cea mai bună calitate: “Izolat într-un colț printre rugile mele bune/ și inutile, trufaș în acțiunile mele/ care nu ajută pe nimeni și nici nu cruță vreo suferință,// spectator singuratic al histrionilor gândurilor mele/ histrion eu însumi asemenea unui arbore uscat/ ce moțăie printre vrăbii/ paznic solemn al unei clipe goale/ de unde să știu, de unde să știu, dumnezeul meu,/ când inventez virtutea și când păcatul,// când confund cerul cu râul/ de unde să știu dacă râul nu-i doar un bocet/ de unde să știu, de unde să știu, dumnezeul meu,// dacă cel pe care-l numesc Dumnezeu nu-i cumva decât o altă spaimă.”

Mario Benedetti, Antología poética, Buenos Aires, Editorial Sudamericana, 2008

RODICA GRIGORE esteconferențiar universitar, Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, disciplina Literatura universală și comparată; licențiată (1999) și doctor în filologie din anul 2004. Volume publicate: Despre cărți și alți demoni (2002), Retorica măștilor în proza interbelică românească. Mateiu Caragiale, Urmuz, Max Blecher, G.M. Zamfirescu, G. Călinescu (2005), Lecturi în labirint (2007), Literatura universală și comparată. Puncte de reper în evoluția romanului universal (2008), Evoluția formlor romanești. Între modernism și postmodernism (2008). Traduceri: Octavio Paz, Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă (2003), Manuel Cortés Castañeda, Oglinda celuilalt. Antologie poetică (2006), Andrei Codrescu, Un bar din Brooklyn. Nuvele și povestiri (2006, Premiul Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor). Coordonează și realizează (în colaborare) antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, apărută, în ultimii ani, sub următoarele titluri: Semne (2005), Împreună (2006), Next (2007), Energii (2008), InOvații (2009), Întrebări (2010). A publicat numeroase articole și traduceri în presa literară românească, colaborând la revistele: Cultura, Contemporanul, Adevărul literar și artistic, Euphorion, Saeculum, Scrisul Românesc, Viața Românească etc. O scurtă antologie de poezie românească i-a fost publicată în Mexic (2005, 2009), Spania (2006) si Venezuela (2007). Colaborează frecvent la publicatii literare din Statele Unite ale Americii, Spania, Mexic, Peru si Venezuela.