– Stimate Jan H. Mysjkin, sunteți poet. Ați publicat șapte (dacă am socotit bine) volume proprii în olandeză și în franceză. Cum de găsiți resursele de generozitate pentru a și traduce din poezia altor confrați?

– Cele șapte volume au fost scrise într-un interval de treizeci și cinci de ani, ceea ce, pe unitate de timp, deja nu mai înseamnă ceva exagerat! Întrebarea voastră îmi amintește de ultima discuție pe care am purtat-o cu regretatul meu prieten, Constantin Virgil Bănescu. La un an după ce își publicase cel de-al treilea volum – într-un spațiu de șase ani – era complet descurajat pentru că, în opinia lui, nu scria suficient de multe poeme. Și-atunci i-am zis: “Să presupunem că scrii un poem pe lună; e mult? Nu, s-ar putea chiar considera că ești un puturos. Dacă vei scrie timp de un an în ritmul ăsta, vei strânge douăsprezece poeme. E mult? Tot nu e. Ba chiar s-ar putea ca lumea din jurul tău să te acuze de lene incorigibilă. Continui să scrii preț de cinci ani; vei avea șaizeci de poeme, ceea ce e o recoltă stimabilă. Să admitem că ai avea la dispoziție jumătate de veac de luciditate și că, în tot acest răgaz, ai continua să scrii un poem pe lună: vei avea 600 de poeme. Șase sute… Cu 570 mai mult decât s-ar cuveni!” Argumentul meu nu l-a convins. Virgil a vrut să trăiască în spiritul lui Orfeu, doar în spiritul lui Orfeu, și asta l-a dus direct spre moarte. Fie-i țărâna ușoară!

– Totuși nu ne-ați răspuns încă la întrebare: de unde aveți energia de a traduce atâția colegi de breaslă?

– Dar și colege de breaslă, nu numai colegi… La drept vorbind, nu mi-am închipuit niciodată că voi deveni traducător. De altfel, nu am făcut studii lingvistice, ci, mai întâi, de cinematografie, și apoi de filosofie. Însă, pe lângă scenariile și disertațiile pe care le scriam în perioada de studii, scriam și publicam poezii. Eram preocupat de noile forme de scriitură, apărute în jurul revistei franceze Change și am început să traduc în neerlandeză din autori precum Paul Louis Rossi și Jacques Roubaud, ca să văd care era mecanica poemelor lor. Era vorba și despre alte elemente decât rima sau metrica, și voiam să descopăr care sunt acestea. Aceste traduceri erau în primul rând inspirate de preocuparea pentru căutările formale. Studiile mele cinematografice din acea perioadă nu sunt, probabil, străine de această curiozitate. Toată lumea învață alfabetul, deci mulți sunt convinși că pot scrie poezie fără să aibă cunoștință despre toate evoluțiile stilistice ale secolelor trecute. Or, cinematograful este o artă foarte tehnică; nimănui nu i-ar trece prin cap să facă un film fără să știe cum funcționează o cameră de filmat, un magnetofon, o masă de montaj. De fapt, am o manieră foarte cinematografică de abordare a limbii, văd versurile ca pe niște fotograme pe care le organizez, prin montaj, în secvențe (strofe), iar aceste secvențe sunt la rândul lor adunate într-o unitate mai mare, care constituie filmul poemului.

– Asta explică desigur și latura vizuală a poeziei dvs, atât ca obiect (tiparul și punerea în pagină), cât și ca substanță (interiorul poemelor), unde se face adesea referire la fotografie. Iată însă că tot nu ne-ați spus nimic despre impresionantul volum de traduceri pe care le-ați realizat.

– Am realizat primele mele traduceri doar pentru mine, departe de orice intenție de a le publica, ca pe niște exerciții formale. Atunci când revista olandeză Raster a renăscut din propria-i cenușă, în 1977, am trimis aceste traduceri pe adresa redacției, de care mă simțeam foarte apropiat spiritual. Nu doar că revista i-a publicat pe acești poeți, pe vremea aceea complet necunoscuți în Olanda, dar mi-a mai cerut și alte traduceri. Trebuie să vă fie clar că pe-atunci olandezii traduceau, desigur, din Villon sau din Baudelaire, dar n-aveau nici cea mai măruntă idee despre poezia franceză contemporană.

Simplul fapt că redacția revistei Raster m-a poftit să-mi continui activitatea de pionierat, m-a determinat să traduc și să prezint și alți autori. Au apărut apoi alte reviste și toate mi-au spus același lucru: mai vrem. Ceea ce am și făcut – și, dacă faci asta îndeajuns de mult timp, ajungi să te trezești într-o bună zi cu un raft întreg de traduceri.

– OK, am înțeles. Vă rugăm să ne lămuriți și de unde vine apetitul dumneavoastră pentru literatura română?

– În 2001, mă aflam la Colegiul European al Traducătorilor Literari din Seneffe, în partea francofonă a Belgiei. În acel an, erau prezenți acolo și trei autori români: Ioan Flora, Anca Măniuțiu și Mariela Rotaru. Vorbeau cu mult entuziasm despre literatura română și mi-am dat seama că nu știam nimic despre acest subiect. Ion Creangă, Lucian Blaga, Nichita Stănescu? Nu auzisem de ei. Dacă știam vreun autor român, asta se-ntâmpla pentru că el nu scrisese în românește. De pildă Panait Istrati, Eugène Ionesco sau Tristan Tzara (căruia îi tradusesem Cele șapte manifeste dada, avangarda fiind unul dintre punctele mele de interes major). Mi-am dat seama că există o problemă. Flandra și Olanda au împreună 23 de milioane de locuitori, iar noi considerăm că avem o literatură neerlandofonă demnă de export. Or, România și Republica Moldova au tot 23 de milioane de locuitori; prin urmare, nu există, aprioric, temeiuri pentru care literatura română să nu fie citită în afara granițelor sale. Mai mult, începând cu anul 2000, aveam impresia că literatura franceză, sau măcar cea care mă interesa (adică așa zisa “poezie de creație”), dădea semne de oboseală. Atmosfera la Paris era destul de sumbră și mi s-a părut necesar să plec din oraș ca să-mi recapăt suflul. L-am recăpătat învățând românește și locuind o mare din parte din timp în România. Trebuie precizat că poznașul zeu Cupidon n-a fost străin de această schimbare din viața mea.

Am avut noroc. M-am stabilit la București în 2003, în momentul în care o generație nouă și proaspătă se afla în efervescență. Asistam, cât puteam de mult, la conferințe și lecturi de poezie. Am învățat o groază de lucruri de la Cezar Ivănescu, la cenaclul său din Sala Oglinzilor, sau de la Marin Mincu, în rotonda Muzeului Literaturii, sau în cadrul întâlnirilor pe care Răzvan Țupa și Claudiu Komartin le organizau Club A. Am văzut născându-se sub ochii mei ceea ce se numește astăzi “generația 2000”. A fost minunat.

– Revenind la poezia dumneavoastră, vă rugăm să ne spuneți “povestea” poemului Kosovo, publicat, în 2006, în 34 de limbi!

– Închipuiți-vă că acest poem a fost salvat de propria mea neglijență grație unei românce! La Paris, Wanda Mihuleac a strâns în jurul ei o întreagă constelație de plasticieni și de poeți, doar ca să poată realiza împreună niște cărți “de artiști”. Într-o bună zi, m-a pus în legătură cu Klasien Boulloud, artistă franceză de origine olandeză. Klasien mi-a cerut un poem, de preferință scurt, în trei limbi. Printre numeroasele ciorne de care camera mea de scriitor era plină se afla și “Kosovo”, grifonat pe aceeși foaie de hârtie, în franceză și neerlandeză.

E un poem pe care îl scrisesem în chip de răspuns la o fotografie de război surprinsă în străvechea regiune sârbească. Se zărea acolo o bucătărie distrusă, cu o masă pe care se afla o formă greu de deslușit. Când am văzut poza, ședeam la masa mea din bucătărie, iar paralela dintre realitatea mea pașnică și oribila realitate a imaginii m-a copleșit. Preț de câteva clipe, mi s-a părut că aerul se golește de oxigen – iar aceste câteva secunde au fost îndeajuns pentru ca poemul să se nască. Nu există nicio referință anecdotică la războiul din Kosovo; doar titlul circumstanțiază poemul. Astăzi, titlul ar putea face referință la alt loc, Homs bunăoară, iar mâine la un altul. Tovarășa mea de viață din acea vreme, ea însăși scriitoare și traducătoare, l-a transpus în rusește. Nu aveam intenția să-l public; Klasien Boulloud l-a înșfăcat și l-a preschimbat într-o impresionantă carte de artist în 2006.

Atunci când directorul Centrului de Poezie din Gand se tot străduia să găsească o idee pentru un cadou de oferit prietenilor și colaboratorilor, cu ocazia Anului Nou 2007, ne-a trecut prin cap să traducem poemul în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, plus alte câteva variante. Printre acestea din urmă au fost și o traducere în “poezie vizuală”, precum și una în “limbajul semnelor”, ceea ce a fost complet neobișnuit. Desigur, poemul a avut și o transpunere în albaneză și în sârbă. Traducerea albaneză e semnată de Eqrem Basha, unul dintre cei mai importanți poeți kosovari. Poetul sârb, și el foarte cunoscut în țara sa, a preferat să semneze cu pseudonim. Mi-a explicat că mai existau încă destul de mulți naționaliști nebuni (mă refer la anul 2006), în stare să vină să-ți spargă geamurile, sau chiar capul, pentru că ai tradus un poem care face referință la atrocitățile comise în războiul din Kosovo.

– Ați tradus, în reviste literare din Belgia, Franța, Olanda, mai bine de 30 de autori români, îndeobște poeți. Ați publicat o antologie de poezie română (“Înger în fereastra dinspre răsărit”) la o editură belgiană, ați tradus și un autor român “recuperat” – Max Blecher (volumul Întâmplări din irealitatea imediată a apărut la Amsterdam). Dacă am uitat ceva, vă rugăm să completați dumneavoastră. După toate acestea, ce mai urmează?

– Între timp, am ajuns la mai bine de 50 de autori, atât poeți cât și prozatori, clasici sau contemporani. În luna septembrie, voi publica cea de-a doua mea antologie – care reunește doisprezece poeți români -, tot la Centrul de Poezie din Gand: Cu prețul gurii. În primăvara anului următor, revista Deus ex Machina va publica un număr special, dedicat literaturii române, așa cum a mai făcut deja în 2007. Traducerea în neerlandeză a celui de-al doilea roman al lui Max Blecher, Inimi cicatrizate, se află deja în sertarele editurii, dar data de apariție nu a fost încă stabilită.

La anul, mă voi concentra asupra traducerilor din română în franceză. De când am aflat că România va fi invitat de onoare al Salonului de carte de la Paris, 2013, ATLR (Asociația Traducătorilor din Literatura Română) – creată de Magda Cârneci pe vremea când era directoare al ICR Paris – se află în fierbere.

În mod ciudat, ICR București a trimis un comunicat scriitorilor, că să-i hărțuiască pe traducătorii francezi pasionați de literatura română. Or, ICR face o greșeală capitală: nu traducătorii trebuie convinși, ci editorii. La sfârșitul lunii mai, în decursul unei ședințe ATLR consacrate pregătirii Salonului, am făcut cu toții o listă a cărților pe care deja le-am tradus. Am picat pe spate: în ultimii ani, o duzină de traducători au transpus integral, din proprie inițiativă, nu mai puțin de optzeci de titluri, la care se adaugă și vreo patruzeci de traduceri aflate într-un stadiu avansat… pentru sertar. A existat și o surpriză neplăcută, aceea că unii dintre noi traduseseră, fără să știe, aceeași carte, ceea ce este regretabil pentru energia și talentul pe care le-au pus în joc. Uluitor: există 80 de titluri care își așteaptă cititorii. Asta demonstrează că ceea ce lipsește nu sunt traducătorii pasionați, ci editorii.

Tragem nădejde că, măcar în perspectiva Salonului de carte, editorii francezi vor catadicsi să manifeste deschidere față de literatura română. Nu e încă un pariu câștigat… Editorii nu se îmbulzesc la ușile noastre și, de cele mai multe ori, nu primim niciun răspuns în contul manuscriselor expediate pe adresele editurilor.

– Aceste considerații deprimante ni se par totuși a fi contrazise de numărul mare de texte (traduceri) pe care le-ați publicat.

– Izbutesc din când în când să public câte un autor român doar pentru că s-a întâmplat să colaborez înainte cu editura sau cu revista, în alte împrejurări. De pildă, în 2003 am publicat la editura Textuel o traducere în franceză din Paul van Ostaijen, poetul dadaist flamand. Colaborarea cu editura a fost excelentă. La sfârșitul lui 2004, când am aflat că Les Belles Étrangères – o manifestare literară majoră din Franța – va fi consacrată României, m-am dus la cei de la Textuel și le-am propus să facem o culegere din versurile lui Nichita Stănescu. Nici directoarea, nici redactorul de poezie nu auziseră de acest poet, dar au acceptat să-l publice cu ochii închiși – ca să zic așa. Pentru că eram zoriți, i-am poftit pe prietenii mei Linda Maria Baros, Pierre Drogi și Anca Vasiliu să ne sprijine eforturile. Toți patru am izbutit să încheiem această antologie pentru Les Belles Étrangères, în 2005. Să spunem lucrurile pe șleau: dacă Linda, Pierre sau Anca ar fi avut această inițiativă, culegerea n-ar fi văzut lumina tiparului. Asta a fost posibil doar pentru că eu lucrasem deja cu Textuel și pentru că editorul avea încredere în mine.

– Știm că faceți parte din echipa Festivalului Internațional de Poezie de la Rotterdam. Spuneți-ne câteva lucruri despre el și despre prezențele românești (pe care le-ați înlesnit) la acesta.

– E o onoare prea mare, nu sunt membru al echipei, dar, din 1984, am colaborat la festival ca traducător, prezentator, interpret și “profesor” de poezie, cărăuș de lăzi cu bere și nu numai atât. Fiind singurul care traducea poezie franceză contemporană în anii ’80-’90, cei care se ocupau de festival mi-au venit în întâmpinare. Mi-au cerut fie să propun niște nume, fie să-mi spun părerea în legătură cu unul sau altul.

Cred că sfaturile mele le-au fost de folos, pentru că, iată, și după treizeci de ani, sunt tot aici. Dup ce m-am inițiat suficient de temeinic în aria literaturii române, mi-au ascultat în mod firesc și propunerile care vizau acest domeniu. Constantin Abăluță, Matei Vișniec, Ioan Es. Pop, Doina Ioanid și Ion Mureșan au constituit tot atâtea succese. Festivalul i-a consacrat un atelier de traducere lui Abăluță, precum și recenziile de presă cuvenite; lui Mureșan i s-a cerut să scrie un poem original care să însoțească un scurt-metraj despre Rotterdam; Ioanid este invitată anul acesta la Poetry Parnassus cu ocazia Jocurilor Olimpice, grație traducerilor în engleză făcute în timpul Festivalului de la Rotterdam; altfel, londonezii n-ar fi avut acces la poezia ei.

– Toate acestea demonstrează impactul Festivalului.

– Exact. Din păcate, criza financiară n-a ocolit festivalul. În anii optzeci, manifestarea găzduia mai mult de 40 de poeți preț de o săptmână, precum și pe traducătorii acestora. Anul acesta, nu mai sunt decât 20 de poeți, durata a fost redusă la cinci zile, iar traducătorii vin pe speze proprii (deci nu vin). E limpede că în viitor va fi mult mai greu să “plasez” un poet român. Din fericire, după o pauză de zece ani, festivalul de poezie de la Anvers a renăscut sub numele Felix Poetry Festival. Tot anul acesta, Emilian Galaicu-Păun este invitatul nostru, grație sprijinului oferit de ICR Bruxelles, ale cărui eforturi de promovare a literaturii române în spațiul neerlandez nu pot decât să le salut. Pot să vă vând un pont: în 2013, Felix Poetry Festival va dedica o seară poeziei române, ceea ce înseamnă că vom avea avea posibilitatea să invităm trei sau patru autori.

– Pentru ca pontul să fie complet, ați putea să ne spuneți și numele poeților invitați?

– N-am ajuns atât de departe; de altfel, nu eu am ultimul cuvânt în această problemă. Traducătorul propune, conducerea dispune.

– Ce are a-i reproșa poetul Jan H. Mysjkin traducătorului Jan H. Mysjkin?

– Întrebarea dvs. decurge dintr-o uriașă prejudecată: de ce-ar avea poetul ceva de reproșat traducătorului și nu invers. Fiți liniștiți, poetul Mysjkin și traducătorul Mysjkin se înțeleg de minune, mai ales de când poetul a devenit propriul său traducător și de când traducătorul îl corectează pe poet. Uneori se ciondănesc, e drept, dar asta se întâmplă și în cele mai durabile menajuri, nu-i așa?

Cu câțiva ani în urmă, Tirade, o revistă neerlandeză, a scos un număr amplu dedicat traducerilor din Țările de Jos. Cu acest prilej, am formulat următoarea maximă: “Niciodată nu trebuie publicat originalul înainte de a fi tradus.” Obișnuiesc să recitesc cu voce tare traducerile, împreună cu autorii. Acest exercițiu m-a salvat de la multe interpretări eronate ale originalului, dar, în același timp, stau chezaș că autorii au pus adesea mâna pe un pix roșu ca să corecteze originalul. La urma urmei, traducătorul este este cel mai necruțător cititor, e cu ochii-n patru la fiecare literă și la cea mai măruntă virgulă. Îmi vine în minte cu precădere o astfel de lectură în doi, când un nuvelist – al cărui nume îl voi trece sub tăcere – a făcut mai multe corecturi asupra originalului decât făcusem eu în traducerea mea!

Într-o zi, mi-am spus: “Dacă îmi iau în serios propria maximă, trebuie să mi-o aplic în primul rând mie”. De-atunci, îmi scriu toate poemele în franceză și în neerlandeză simultan. Îmi împart ecranul calculatorului în două, câte o parte pentru fiecare limbă, și trec în permanență de la stânga la dreapta și invers. Pentru mine, un poem este isprăvit doar atunci când sunt mulțumit de rezultatul obținut în ambele limbi. Nu pot să spun cu adevărat că versiunea neerlandeză este o traducere a versiunii franceze sau viceversa; la sfârșit, am două originale. Așa încât, în calitate de traducător al poemelor altora, urmăresc să realizez un poem care să poată fi citit ca un original. Pentru că, nu-i așa, cel la inima căruia încercăm să ajungem este cititorul, fie că vocea versului este expresia unui poem personal sau a unui poem scris de altcineva. Ca să citez niște versuri din Lucian Blaga: ” Chiar și atunci când scriu stihuri originale / nu fac decât să tălmăcesc. / … / Traduc întotdeauna. Traduc / în limba românească / un cântec pe care inima mea / mi-l spune, îngânat suav, în limba ei.”