Jaume Cabré (n. 1947, Barcelona) este un nume de rezonanță al literaturii catalane, un versant mai puțin cunoscut la noi al culturii care i-a dat lumii pe Antoni Gaudí, arhitectul celebrei Sagrada Família, pe Salvador Dalí și Joan Miró, pe Pau (Pablo) Casals sau pe Montserrat Caballé, ca să amintim doar câteva nume celebre. Jaume Cabré a scris mai multe romane (Pânza de păianjen, Fra Junoy sau agonia sunetelor, Excelență, Umbra eunucului, ultimele două apărute și în română, în 2002 și, respectiv, 2004, în colecția Biblioteca de Cultură Catalană a Editurii Meronia), proză scurtă (Cartea preludiilor, Călătorie de iarnă), eseuri, scenarii pentru seriale de televiziune. Opera lui, admirată deopotrivă de cititori și de critică, a fost distinsă în Catalunya cu numeroase premii. Consacrarea internațională i-a adus-o însă romanul Vocile lui Pamano (2004), publicat în Germania în 2007, când, pentru rima oară, invitat de onoare al Târgului Internațional de Carte de la Frankfurt a fost nu o țară, ci o cultură, cea catalană. Romanul a fost tradus până în prezent în 14 limbi europene, între care și româna, și este în curs de traducere în America, unde recent i-a fost publicat un volum de proză scurtă. De curând, scriitorului i-a fost decernat cel mai mare premiu literar din patria sa, Premiul de Onoare al Literelor Catalane. Cu această ocazie, traducătoarea lui Jaume Cabré în română, Jana Balacciu Matei, s-a convertit în “intervievatorul” scriitorului.
– Pe 8 aprilie, ai fost desemnat de către Omnium Cultural câștigătorul Premiului de Onoare al Literelor Catalane, decernat pe 14 iunie la Palatul Muzicii din capitala Catalunyei. Opera marelui arhitect catalan Lluís Domènech i Montaner, palat inclus în1997 în Patrimoni de la Humanitat per la UNESCO, ca o “masterpiece of the imaginative and exuberant Art Nouveau that flowered in early 20th century Barcelona”. Asta pentru ca și cititorii acestui interviu să-și poată face o idee despre cât de fastuoasă a fost ceremonia. Medaliatul este întotdeauna autorul unei opere de excepție și, în același timp, o personalitate devotată limbii și culturii catalane. De unde vine importanța acestui premiu?
-Nu mă simt confortabil să-ți dau răspunsul, dar dacă trebuie… Ideea fondatorilor premiului a fost ca acesta să se constituie într-un fel de culme: să fie cel mai important, cel mai valoros care poate fi acordat unui scriitor sau filolog. De la începuturi până astăzi acest rol și l-a asumat Omnium Cultural, o prestigioasă entitate asociativă privată creată pentru apărarea limbii și culturii catalane în timpul dictaturii franchiste, la început în clandestinitate, apoi tolerată. Condițiile sunt astăzi schimbate, dar “mnium a rămas nucleul societății civile catalane, iarpremiul și-a conservat neatins prestigiul. Se poate spune că în spațiile de limbă catalană (Regiunea Valenciană, Catalunya, Andorra, Insulele Baleare, Alguer) este premiul cel mai de seamă, de referință. Nu poți visa la mai mult…
– Juriul a afirmat, într-adevăr, că ți-a acordat premiul pentru opera “solidă și matură” și pentru angajarea ta în slujba limbii catalane. Trebuie spus aici că această operă, deși construită de-a lungul a patruzeci de ani, nu a dobândit o proiecție internațională decât odată cu Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt din 2007, când Editura Suhrkamp din Frankfurt (din 2010 la Berlin) ți-a publicat romanul “Vocile lui Pamano”. Este întârzierea prețul plătit pentru această angajare?
– Această angajare nu are preț și, dacă te decizi să scrii, nu te gândești cu ce preț; pe de altă parte, n-ai cum să n-o faci, fiindcă, pentru un scriitor, scrisul este o nevoie ineluctabilă. Nu te gândești că o să ieși în pierdere: vrei să fii util pământului tău, cu atât mai mult unuia cu greutățile pe care le are al nostru.
– Dacă ai fi scris în spaniolă, poate te-ai fi bucurat mult mai devreme de faimă, prestigiu, admirație la nivel internațional. De ce scrii doar în catalană?
– În primul rând, nu se știe niciodată. Poate în spaniolă nivelul stilistic n-ar fi fost același și opera n-ar fi “excelat”, cum se spune. Și, cum ți-am spus: scriu în catalană pentru că este singura limbă în care mă pot exprima din adâncul ființei mele. E limba în care părinții m-au învățat să trăiesc și să iubesc oamenii și ceea e mă înconjoară. Dacă scriam în spaniolă sau franceză (cele două limbi în competiție cu catalana în spațiul meu lingvistic), aș fi fost avantajat din punct de vedere comercial, dar din punct de vedere literar cred că nu, cum tocmai am spus. Din punct de vedere personal și intim, e sigur că facem ce avem de făcut.
– În ziua anunțării premiului, ai spus: “Pentru mine literatura nu e un joc, în ea îmi pun în joc viața”. Ce înseamnă asta exact?
– Înseamnă exact ce-am spus: nu e un joc; am multă ambiție și fac toate eforturile pentru ca tot ce scriu să fie scris cât mai bine posibil, cât pot eu de bine. Nu există nimic fără efort. Și mai înseamnă că toate energiile și tot timpul mi le canalizez pentru scris.
– Să revenim la “Vocile lui Pamano”. Simplificând mult lucrurile, romanul, având acțiunea plasată într-un sat din Pirinei, rememorează toate dedesubturile unei întâmplări din anii imediat următori războiului civil, cu rădăcini profunde în timpul acestei încleștări. Cititorul descoperă, cu fiecare pagină, toată mizeria morală a unui regim dictatorial – franchismul -, cu consecințe până la început de secol XXI. De aici se nasc mai multe întrebări. Prima: ficțiunea trebuie să aibă acuratețe istorică?
– Trebuie să fie verosimilă. Adică să se prezinte astfel încât cititorul să creadă că întâmplările nu puteau fi altfel decât cele inventate de scriitor. Sigur, e nevoie de documentare, de respectarea datelor istorice, dar trebuie lăsat să vorbească interiorul popriu al scriitorului.
– Din clipa în care personajul Tina Bros descoperă întâmplător jurnalul învățătorului Oriol Fontelles, care relevă o cu totul altă imagine decât cea de franchist devotat, cunoscută de săteni, începe lupta între restituirea și manipularea istoriei. Între Tina și Elisenda Vilabrú, atotputernica stăpână a Torenei, care sfidează istoria spre a-și impune propria “istorie”, cu ajutorul banilor, al puterii politice și ecleziastice. Faptul că Tina moare cum moare vrea să însemne că, așa cum zicea un personaj al lui Faulkner, “trecutul nu e niciodată mort, nici măcar nu e trecut”?
– Da, sigur. E un mod corect de a privi lucrurile. Responsabilitatea pentru actele săvârșite nu se prescrie, chiar dacă au trecut 50 de ani.
– Ecourile cărții în presa germană au fost extraordinare: “ein grandioses Werk; eines der Bücher, über das sich nur sagen lässt: Lesen!; Crime, Zärtlichkeit, Witz, Ironie, Schärfe, Zeitgeschichte es ist alles drin, ein Spielfilm als Buch verpackt” etc. Cum îți explici că urehea germană (cinci sute de mii de exemplare vândute!) a fost atât de “acordată” ca să asculte glasul râului Pamano? Ca, de altfel, și cea maghiară, franceză, românească (în România literară romanul a fost considerat unul dintre cele mai frumoase cărți străine apărute în 2008) etc.? Căci cartea a fost tradusă în 14 limbi.
– N-aș putea să-ți spun. Oamenilor le place cum este scrisă, le plac personajele. Presupun că și diferitele întâmplări din carte.
– Am lăsat de-o parte, pe nedrept, celelalte romane ale tale, dintre care două deja cunoscute în România: “Excelență” și “Umbra eunucului”, în care muzica este foarte prezentă. Cel de-al doilea, “un splendid concert romanesc”, cum l-a numit criticul Elisabeta Lăsconi, este realmente construit pe structura unei opere capitale a muzicii sec. XX, “Concertul pentru vioară și orchestră de Alban Berg”. E cunoscută pasiunea ta pentru muzică. De ce ai optat să faci muzică prin cuvinte?
– Fiindcă nu pot să fac muzică, dar pot să scriu. Formația mea muzicală nu este suficientă ca să compun sau să cânt cu măiestrie la un instrument. Scrisul este modalitatea de a scăpa de această frustrare. Și, vrând-nevrând, când scriu, își face apariția muzica, una dintre obsesiile sau, dacă vrei, frustrările mele.
– Și o ultimă întrebare: cum trăiești noua viață? Conferințe, întâlniri cu cititorii din diferite țări, dedicații?
– E o viață în același timp nouă și veche căci, din fericire, am avut întotdeauna contacte cu cititorii. Diferența este că acum ies din Catalunya. Întotdeauna e bine să stai de vorbă cu cititorii din spații diferite. Cum am făcut-o și în România, ultima oară anul trecut. Pentru mine este o îmbogățire personală, un dar. Problema e că asta îmi ia timp și munca mea este în primul rând scrisul!