Bestseller internațional, apărut în peste 30 de țări, acum un film de succes, având titlul Război în bucătărie (2014), cu Helen Mirren, Om Puri, Manish Dayal și Charlotte Le Bon, în regia lui Lasse Hallstrőm, printre producători numărându-se Steven Spielberg și Oprah Winfrey.
Madam Mallory și micul bucătar indian e povestea savuroasă a lui Hassan Haji, care pleacă cu familia sa din India într-o călătorie în jurul lumii, visând la locul ideal unde să-și deschidă un restaurant. Treptat, trecând printr-o serie de aventuri amuzante, dar și emoționante, și grație unor întâlniri providențiale, precum cea cu Madame Mallory, propietara unui celebru relais francez, Hassan va ajunge chef de trei stele la Paris.
„Farmecul romanului stă în incredibila întâlnire dintre Slumdog Millionaire și Ratatouille.“ New York Times Books Review
Richard C. Morais este în prezent editorul revistei financiare americane Barron’s Penta. A fost senior editor la Forbes și cel mai longeviv corespondent străin al acesteia. A început să lucreze pentru redacția din New York a reviste Forbes ca reporter îm 1984, la vârsta de 23 de ani. Între 1986 și 2003, a lucrat la sediul londonez al revistei, devenind, în 1998, European Bureau Chief. La Londra, fiind nominalizat de șase ori, a primit trei Bussiness Journalist of the Year Awards. American crescut în Elveția, Morais și-a trăit mare parte din viață în străinătate, întorcându-se în SUA în 2003. Acum locuiește la New York cu soția și fiica sa. A debutat, în 1991, cu biografia neautorizată Pierre Cardin: The Man Who Become a Label. Madame Mallory și micul bucătar indian (The Hundred-Foot Journey) este primul său roman, apărut în 2008 și tradus în peste 30 de țări. În 2013, Morais publică romanul Buddhaland Brooklyn, povestea unui preot budist care, la 40 de ani, primește ordinul să-și părăsească mânăstirea din munții Japoniei și să traverseze oceanul pentru a construi un templu în New York.
*
* *
În secolul al XVIII-lea, Lumière fusese un centru însuflețit al producției de ceasuri, cum am descoperit mai târziu, dar populația orașului scăzuse la douăzeci și cinci de mii de locuitori și acum era mai degrabă cunoscut pentru câteva vinuri premiate. Industriile principale constau într-o fabrică de plăci de aluminiu, situată într-o modestă zonă industrială la douăzeci de kilometri depărtare de oraș, înspre gura văii, și trei fabrici de cherestea – niște afaceri de familiei – de la baza dealurilor. În cercurile producătorilor de lactate orașul își construise o modestă reputație cu o brânză moale, învechită cu un strat de cărbune în mijlocul ei. Iar numele însuși, Lumière, venea de la felul în care lumina dimineții se reflecta de pe granitul munților Jura, scăldând o parte a văii într-o luminescență roz.
Nereușind să pornească mașina, tata și unchiul Mayur s-au dus pe jos înapoi în centrul orașului și s-au întors o oră mai târziu, dar nu cu un mecanic, ci cu un agent imobiliar provincial, căruia îi ieșea o eșarfă din buzunarul de la jachetă. Cei trei bărbați au dispărut în casă, iar noi, copiii, am fugit în urma lor din cameră în cameră, tropăind pe podelele de lemn.
Agentul imobiliar vorbea foarte repede în frangleză, dar am reușit să înțelegem că un monsieur Jacques Dufur, un neînsemnat inventator al unei rotițe de ceas, construise conacul în secolul al XVIII-lea. Ne-am minunat cu toții de bucătăria veche, mare și aerisită, cu cămări pictate de mână și cu un șemineu de piatră. Tata a menționat ideea de a deschide un restaurant și agentul a fost de părere că un restaurant indian ar merge de minune în zonă.
– Sunteți singur pe nișa asta, a spus el dând din mâini cu entuziasm. Nu există nici un restaurant indian în toată partea asta a Franței.
În plus, a spus omul cu seriozitate, casa era o investiție foarte bună. În curând ar trebui să crească cererea de locuințe și să facă prețurile să urce și ele. Chiar el auzise la primărie că magazinul universal Printemps va anunța în scurt timp construcția un depozit de șapte sute cincizeci de mii de metri pătrați în zona industrială din Lumière.
Când am ieșit din nou în curte, văzduhul era roz și crestele albe ale munților Jura se ițeau deasupra acoperișului cu plăci de ardezie al conacului.
– Ce zici, Mayur?
Unchiul s-a scărpinat în zona inghinală și s-a uitat misterios înspre munți, într-un mod care nu trăda nimic. Dar el mereu făcea așa când trebuia să ia o decizie.
– Bun, yaar? a continuat tata. Mie mi-e clar. Avem casă nouă.
Oficial, Perioada noastră de Doliu se încheiase. Era timpul ca familia Haji să-și vadă de viață, să înceapă un nou capitol, să lăsăm definitiv în urmă anii pierduți. Și într-un final ne aflam din nou la locul nostru, deschizând un restaurant. Indiferent de ce se întâmpla, Lumière era locul în care aveam să prindem rădăcini.
Dar evident că nici o familie nu este o insulă de sine stătătoare. Face mereu parte dintr-o cultură mai largă, dintr-o comunitate, iar noi schimbaserăm familiara Napean Sea Road, ba chiar și familiaritatea asiatică din Southall, pe o lume despre care nu știam absolut nimic. Cred că ăsta era și scopul. Tata mereu și-a dorit s-o ia din nou de la început, să ne ducă cât mai departe posibil de Mumbai și de tragedia de acolo. Ei bine, Lumière clar era acel loc. Era, la urma urmei, la France profonde – Franța profundă.
Atunci – în timp ce stăteam pe palierul de la etajul doi și în jur frații și surorile mele trânteau cu putere ușile – am observat pentru prima oară clădirea de peste drum de moșia Dufour.
Clădirea era un conac la fel de elegant, construit din aceeași piatră gri-argintie. O salcie bătrână acapara aproape toată grădina din față și, precum un curtean din vremea lui Ludovic XIV care făcea reverențe, crengile ei unduioase se aplecau cu eleganță peste gardul de lemn și peste trotuarul cu dale de piatră. Pilote curate cu puf de gâscă erau atârnate la aerisit pe pervazurile celor două camere de sus, iar peste cocoașele lor albe am zărit, lângă pat, o lampă cu abajur verde de catifea, un candelabru de alamă și crenguțe uscate de liliac într-o vază transparentă. Un Citroën vechi, negru era parcat pe aleea cu pietriș de jos, în fața vechiului grajd care acum servea drept garaj, iar niște scări de piatră uzate de intemperii porneau de-a lungul grădinii alpine, pe o parte a casei, și se terminau în fața ușii de stejar lăcuite. Iar deasupra ei, legănându-se domol în bătaia vântului, se afla o tăbliță discretă. Le Saule Pleureur – Salcia plângătoare – o pensiune de mai multe stele.
Încă îmi aduc aminte de prima dată când am dat cu ochii de minunata Le Saule Pleureur. Pentru mine era chiar mai nemaipomenită decât hotelul Taj din Bombay. Nu era vorba de mărime, ci de perfecțiune: grădina alpină acoperită cu mușchi, pilotele albe și pufoase, vechile grajduri cu ferestre cu armături de plumb. Totul se potrivea la perfecție – era însăși esența subestimatei eleganțe europene, atât de străină modului în care fusesem crescut.
Dar cu cât încerc mai mult să-mi amintesc de momentul în care am văzut pentru prima dată Le Saule Pleureur, cu atât sunt mai sigur că am zărit și o față albă care se uita încruntată în jos la mine de la una dintre fereastrele de la mansardă.
Femeia în vârstă care se uita la mine de la geamul de peste drum acum mulți ani, în ziua în care ne-am mutat la moșia Dufour, era madame Gertrude Mallory. Dumnezeu mi-e martor că povestea pe care o spun e adevărată, chiar dacă nu am fost de față când s-au întâmplat toate evenimentele; adevărul e că multe dintre detaliile propriei mele povești mi-au fost destăinuite doar după mulți ani după ce au avut loc, când Mallory și ceilalți mi-au spus într-un final versiunea lor.
Dar trebuie să știți următorul lucru: Madame Mallory, de peste drum de moșia Dufour, era descendenta unui lung șir de hotelieri renumiți, originari din Loara. Era de asemenea o călugăriță care gătea, o bucătăreasă care, la momentul în care noi am ajuns în Lumière, trăia singură în camerele din mansarda de deasupra restaurantului de treizeci și patru de ani. Precum în familia Bach se formau muzicieni clasici, așa și familia Mallory educase generație după generație de mari hotelieri francezi, iar Gertrude Mallory se număra printre ei.
La șaptespreceze ani Mallory a fost trimisă la cea mai bună școală hotelieră din Geneva ca să-și continue educația și acolo începuse să-i placă masivul lanț muntos de la granița dintre Franța și Elveția. Fiind o tânără ciudățică, cu limba ascuțită și fără să se priceapă să-și facă prieteni, Mallory își petrecea timpul liber făcând drumeții de una singură prin munții Jura și Alpi, până când, într-un weekend, a descoperit orașul Lumière. La scurt timp după absolvirea studiilor, o mătușă de-a ei a murit și i-a lăsat o moștenire, iar tânăra bucătăreasă și-a transformat imediat moștenirea neașteptată într-o casă mare în acest avanpost montan, izolatul oraș Lumière potrivindu-se de minune cu gustul ei pentru o viață austeră în bucătărie.
Iar apoi s-a apucat de treabă. În următoarele decenii Mallory și-a pus sârguincios la treabă educația de prim rang și puterea de a rezista multe ore în bucătărie și a construit ceea ce experții au ajuns să numească, în cele din urmă, unul dintre cele mai rafinate mini-hoteluri de la țară – Le Saule Pleureur.
Era o persoană clasică prin educație și instinct. O colecție rară de cărți de bucate îi ocupa camerele personale din mansardă, din podea până la tavan, o arhivă care se întindea ca o ciupercă peste și în jurul pieselor de mobilier de calitate, precum gheridonul din secolul al XVII-lea sau fotoliul din lemn de alun în stil Ludovic XV. Colecția de cărți avea, trebuie menționat, o faimă internațională, iar Mallory o adunase cu grijă în mai bine de treizeci de ani pur și simplu folosindu-se de intuiția și de modestul său venit ca să caute prin depozitele cu cărți și participând la licitațiile de la țară.
Cea mai prețioasă carte a ei era o ediție timpurie din De re coquinaria a lui Apicius, singura carte de bucate din Roma antică ce se mai păstrase. În zilele ei libere, Mallory sorbea ceai de mușețel și stătea singură în apartamentul de la mansardă cu acest rar document în poală, pierdută în trecut, minunându-se de dimensiunea bucătăriei romane. Admira nespus clopotul că Apicius prezentase pârșii de alun și flamingii și porcii-spinoși cu aceeași pricepere cu care prezentase porcii și peștii.
Evident, chiar dacă majoritatea rețetelor lui Apicius nu erau compatibile cu palatul modern – având la bază doze grețos de mari de miere –, Mallory avea o minte iscoditoare. Și pentru că îi plăceau de asemenea și testiculele, mai exact cardillas ale unui taur de luptă, preparate în stil basc, Madame Mallory, inevitabil și memorabil, a recreat pentru clienții ei rețeta lui Apicius pentru lumbuli – lumbuli înseamnă în latină testicule de tăuraș, pe care bucătarul roman le umplea cu semințe de pin și le pudra cu chimen dulce, apoi le rumenea în tigaie în ulei de măsline și saramură de pește înainte să le coacă în cuptor. Ei bine, Mallory era genul acela de chef. Clasică, dar provocatoare, mereu provocatoare. Chiar și pentru clienții ei.
De re coquinaria era, evident, doar cea mai veche carte din biblioteca ei. Colecția ei traversa timpul, documentând schimbările gusturilor și epocilor culinare secol după secol, și se termina cu versiunea din 1907, scrisă de mână, a cărții Margaridou: Jurnalul unei bucătărese din Auvergne și cu rețeta pentru clasica supă franțuzească de ceapă a acelei femei simple de la țară.
Dar chiar această abordare intelectuală riguroasă a bucătăriei a făcut-o pe Madame Mallory bucătăreasa bucătăreselor, un maestru tehnician foarte admirat de alți chefs remarcabili din Franța. Și această reputație dobândită printre experți a făcut ca într-o zi un post național de televiziune s-o invite pe Mallory în Paris, la studioul lor, pentru un interviu.
Lumière era un avanpost destul de provincial, așa că n-a fost de mirare că debutul de la televiziune al lui Madame Mallory a devenit un eveniment local. Sătenii de peste tot din vale au dat drumul la canalul FR3 ca s-o vadă Madame Mallory a lor trăncănind în direct despre întâmplări culinare fascinante. Și, în timp ce sătenii sorbeau tescovină în barurile din oraș sau în saloanele comode de la fermă, de sus, din televizor, imaginea tremurândă a lui Mallory explica cum, în timpul războiului franco-prusac din secolul al XIX-lea, parizienii înfometați au supraviețuit lungului asediu prusac asupra capitalei lor mâncând câini, pisici și șobolani. Un strigăt uluit a izbucnit când Madame Mallory a explicat că ediția din 1871 a Larousse Gastronomique, însăși cartea rețetelor clasice frantuzești, recomanda jupuirea și eviscerarea șobolanilor din pivnițele de vin – pentru că aveau mult mai multă savoare. Mai departe recomanda, i-a informat semeț bucătăreasa pe telespectatori, să freci șobolanul cu ulei de măsline și cu hașme zdrobite, să-l frigi la un foc făcut din lemne provenite din butoaie de vin sparte și să-l servești cu un sos Bordelaise, dar după rețeta lui Curnonsky, evident. Ei bine, vă puteți imagina că Madame Mallory a devenit instantaneu o mică celebritate peste tot în Franța, nu doar în micuțul Lumière.
Ce vreau să zic e că Mallory nu s-a bazat niciodată pe relațiile familiei ei, ci și-a câștigat de una singură locul în cercurile culinare franceze. Și lua în serios responsabilitatea care venea odată cu această poziție de elită, scriind neobosit scrisori către ziare când era nevoie să protejeze tradițiile culinare franceze de intervențiile băgăcioșilor de parlamentari europeni din Bruxelles, atât de dornici să-și impună standardele lor ridicole. În special cri de couer-ul ei în apărarea metodelor franceze de înjunghiere a animalelor – publicat în broșura radicală Vive La Charcuterie Française – a fost foarte admirat de formatorii de opinie ai țării.
Și de aceea spațiul din jurul colecției inestimabilă de cărți de bucate a lui Mallory era plin cu premii înrămate și scrisori de prețuire, de la Valéry Giscard d’Estaing, de la baronul Rothschild și de la Bernard Arnault. Apartamentul nu făcea altceva decât să reflecte o viață încununată de împliniri remarcabile, printre care și o scrisoare de la Palatul Élysée cu ocazia primirii titlului de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres.
Dar mai exista totuși un spațiu mic rămas neocupat pe peretele din apartamentul ei îngrămădit de la mansardă, un loc gol deasupra fotoliului ei preferat de piele roșie. În acest colț din odaia ei, Mallory își atârnase cele mai de seamă bunuri, două articole încadrate în rame aurite, amândouă decupate din Le Monde. Articolul din stânga anunța prima ei stea Michelin, primită în mai 1979. Articolul din dreapta, datat martie 1986, anunța ce-a dea doua ei stea. Mallory păstrase un loc gol pe perete pentru al treilea articol. Dar acesta nu fusese publicat încă.
Fragment din romanul Madame Mallory și micul bucătar indian, de Richard C. Morais. Traducere din engleză și note de Ioana Vîlcu. În pregătire la Editura Humanitas fiction, Colecția Raftul Denisei, colecție coordonată de Denisa Comănescu