M-am întrebat uneori care va fi viitorul creștinismului și al ortodoxiei, în special, într-un viitor mediu – peste 50, peste 100 de ani, să spunem. Fără îndoială, răspunsul standard este că are Dumnezeu grijă de asta, eu trebuie să-mi văd de salvarea propriului suflet.
Întrucât astfel de proiecții se fac uneori, mai ales la ceasuri precum acesta, de final de an, îndrăznesc câteva gânduri referitoare strict la creștinismul ortodox. Am mai scris pe această temă, chiar pe pagina de față (vezi aici), nu vreau să mă repet. Două evenimente s-au petrecut însă, recent, care m-au stimulat să reiau acest subiect.
Întâi, apar din nou sondaje care așază Biserica la o cotă de încredere din ce în ce mai mică, aproximativ 60%, după ce a avut binișor peste 80% cu doar câțiva ani în urmă. Nu știu dacă există vreun sondaj onest din acest punct de vedere, care să fi pus în aceleași condiții de cercetare sociologică aceeași întrebare de-a lungul timpului referitoare la încrederea în Biserică. Gurile rele ar spune că sondajul respectiv este încă generos întrucât majoritatea celor care răspund se referă de fapt la credința în Dumnezeu, nu neapărat la încrederea în Biserică și în clerul care-o reprezintă – ceea ce este cu totul altceva. Pe de altă parte, să nu mi se spună că absolut toți cei intervievați sunt credincioși ortodocși, căci despre Biserica Ortodoxă Română (BOR) este vorba, în general, când spunem Biserică, evident, fiind confesiunea majoritară. Hățișuri multiple, așadar. Probabil și manipulări, date fiind eforturile din ultimii ani ale ateismului militant de a scoate religia din școli.
Cert este că BOR a pierdut în mod evident din cota de simpatie, din varii motive, nu este cazul să le amintesc acum, tocmai în pragul sărbătorii Nașterii Domnului. Și mai cred ceva: abia acum, după 25 de ani de la căderea zidului Berlinului și, în bună măsură, a comunismului, se poate spune că BOR a intrat cu adevărat în modernitate. Paradoxal, cu toate ororile sale și imensele persecuții la adresa religiei, comunismul a și prezervat BOR, ca într-un balon de sticlă, ținând-o departe de încercările (post)moderne la care au fost supuse Bisericile creștine în Occident în a doua jumatate a secolului XX. Poate că încet-încet ne apropiem de cota reală de încredere în Biserică și mai ales în cler…
Dar să nu fim ipocriți, Biserica este formată din toți credincioșii, inclusiv din cei care scriem/citim aceste rânduri. O mai bună adecvare la realitățile lumii în care trăim, fără a face neapărat concesii de ordin canonic ori dogmatic, se impune.
De unde și cealaltă veste, sosită tot zilele trecute, aparent banală. Undeva, dar nu oriunde, în Ținutul Neamțului, la o mănăstire, s-a petrecut alegerea unui nou stareț. Este vorba despre Mănăstirea Sihăstria (foto), întrucât fostul stareț, Pr. Victorin Oanele, a plecat din această lume, cu câteva săptămâni în urmă. Surpriza a fost că noul stareț ales de comunitatea monahală și confirmat de Mitropolia Moldovei și Bucovinei are două licențe: una în fizică, cealaltă în teologie… Este un om tânăr de 43 de ani.
Aceasta poate fi șansa și ieșirea din impas a ortodoxiei! Dacă la o mănăstire-fanion, precum Sihăstria Nemțului, s-a petrecut un astfel de eveniment, eu rămân optimist. Fără îndoială, viața duhovnicească/spirituală primează, iar nu pregătirea și studiile lumești. Dar nici cele din urmă nu pot fi ocolite în luarea unei asemenea decizii. Dacă și creștinismul ortodox își revine rapid prin cultivarea unor astfel de oameni, a căror pregătire spirituală (duhovnicească) să fie secondată de serioase studii într-ale disciplinelor academice non-teologice, va putea da răspunsuri adecvate, iar nu urechiste, pelerinilor care sunt frământați de uriașele provocări ale acestei lumi.
Nu este un accident, desigur, personal cunosc mai mulți teologi ortodocși români care inițial au făcut studii universitare de matematică ori de fizică. Unii au devenit preoți, alții chiar au intrat în monahism. Ce poate fi mai frumos decât un astfel de parcurs? Un astfel de cleric care știe fie fizică, fie chimie, fie matematică, fie informatică, fie genetică, fie medicină etc., alături de teologie, va vorbi de la o altă înălțime despre interferența noilor științe și tehnologii cu dogma și viața creștină în general.
Peste jumătate de veac sau un veac s-ar putea ca ortodoxia să nu se mai adreseze babelor pentru simplul motiv că nu vor mai fi foarte mulți fără de pregătire superioară. De unde și imperativul selecției unor clerici care să știe a li se adresa adecvat.
Și mai am un motiv de bucurie: se revine, constat, la momentul de normalitate atins de ortodocși în interbelicul românesc pe când astfel de interferențe știință-religie erau deja experimentate cu succes. Voi da exemplul unui om de a cărui biografie m-am ocupat îndelung în ultimii ani: profesorul Alexandru Mironescu, care terminase fizica și chimia în România, și-a susținut o teză de doctorat în filosofie tot la București și o alta în chimie la Paris (Sorbona). Personalitate emblematică a Mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, Alexandru Mironescu nu era nicidecum singurul om de știință român animat de mistica ortodoxă și de isihasm. Mai participau la conferințele de la Mănăstirea Antim, între anii 1945-1948, și alte personalități specializate în matematică, de pildă: Octav Onicescu, Dan Barbilian (poetul Ion Barbu) ori viitorul profesor parizian Valentin Poenaru etc. Dar și dintre cei care urmau să se lase îmbrățișați curând de viața monahală întâlnim la Mănăstirea Antim a anilor ’40- ’50 oameni cu pregătire în matematici: Pr. Andrei Scrima, Pr. Petroniu Tănase etc. Mai veneau acolo – alături de teologi –, medici, biologi, compozitori, arhitecți, juriști, scriitori, filosofi, istorici ai artelor etc., frământați cu toții de mistica ortodoxă de cea mai înaltă factură.
Iată o altă față a ortodoxiei românești – de departe, mult mai simpatică pentru un intelectual! Acestea erau România și creștinismul ortodox dinainte de comuniști, spre aceasta, sper, se va reveni din ce în ce: spre normalitate.